Dragii nostri,

De acum ne intalnim pe adresa: www.schimbativiata.ro
Va asteptam cu noi articole!

M Â N Ă S T I R E A S I H L A

Încărcaţi cu lumină în întreaga fiinţă, am pornit spre Sihla, Mănăstirea unde vieţuise Sfânta Teodora, să păşim pe urmele altor paşi sfinţiţi, căci rămâne amprentă energetică puternică acolo unde un om cu cugetul curat, trăieşte şi se roagă.

Drumul urca prin pădure... un drum îngust, că anevoie puteau trece două maşini una pe lângă alta, doar una oprindu-se şi cât mai pe laterala drumului. Serpentine care ocoleau muntele, direct prin inima pădurii, printre copacii ce vieţuiau împreună cu drumul, mângâind paşii călătorilor...

„Domnişoara” noastră de oraş, maşina lui Nico, a avut mari experienţe cu acest drum absolut neobişnuit pentru ea... dar care,... culmea!... îi plăcea!!!

...Îi plăcea mirosul de natură... de pădure... foşnetul frunzelor... răcoarea... mirosul de viu... Se simţea zbenguindu-se în cele mai încântătoare locuri... şi-şi permitea să se joace veselă şi fără restricţii de oraş...

Simţea fericirea lui Nico, fericire simplă şi totală... dată de cele mai simple şi mai frumoase clipe de viaţă... care nu se uită... şi era şi „domnişoara” fericită...

Cei care aveau mai mult timp la dispoziţie, s-au îmbogăţit simţitor cu imaginile şi aerul primit în dar, din drumeţie la picior, chiar prin pădure...

Ne mai trimiteam şi noi sufletele câte puţin să-i însoţească, să se mai primenească de la natură... să se îmbete de parfumul naturii... care este şi al nostru!... dar noi am uitat să mirosim ca natura... căci am cam uitat de natură... şi de firescul nostru... şi chimizăm totul... artificializăm... în detrimentul, în ptimul rând al nostru... şi al celor ce vin după noi – copiii noştri - , dar şi al întregii naturi... al întregii planete care ne găzduieşte cu dragoste... şi primeşte de la noi... ce primeşte...

După ce am parcat, am intrat pe poarta mare, boltită... şi ne-am dus la izvorul cu apă dulce, vie, tămăduitoare... să ne astâmpărăm setea...

Era rece şi bună... şi tare dulce... Vindecă pentru că e curată... şi e respectată viaţa ei acolo... căci şi apa e vie... şi simte toate informaţiile din jur... şi la memorează... şi păstrează puritatea creaţiei... acolo, ca şi în multe lăcaşuri sfinte şi nu doar,... ci unde omul nu şi-a pus amprenta distructivă de până acum – căci acum a început să se trezească – odată cu tine, care citeşti aceste rânduri şi înţelegi – şi acum, începând din această clipă, chiar se înţelege viaţa apei... şi este respectată apa... nu se mai deversează toate reziduurile în ea... iar ea îşi reia drumul sinuos... şi toate unduirile ei feminine... care o fac germinatoare de viaţă... Pentru tine!... Şi pentru mine!... Şi pentru noi toţi!... Căci am înţeles cu toţii cât este de important să păstrăm apa vie!!!

Ne-am adunat să ascultăm câteva date despre mănăstire, iar apoi să parcurgem drumul ei bătut de picioare sfinţite... şi să primim curăţenia şi în noi, în suflete şi în trupuri...

Sihăstria pustnicilor la Sihla  are începuturi înainte de anul 1200, prima menţionare scrisă fiind din 1326.

Biserica principală a fost construită în 1741 de familia Cantacuzino.

Ioniţă Cantacuzino Paşcanul a construit în 1763, în deal, „biserica dintr-un brad”, în amintirea prietenului sau, Ioan Coroi, mort la vânătoare de cerbi.

Sus, între stânci, se află Peştera Sfintei Teodora de la Sihla, nu departe de biserica dintr-un brad, unde sfânta a sihăstrit cam 40 de ani, din cei 60 de ani de sihăstrie, începând cu sfârşitul secolului XVII.

Hramul mânăstirii fiind Sfânta Teodora de la Sihla, iar am nimerit într-o cunună de energii, căci tocmai se terminase slujba, la care participaseră multe sute  de oameni.

Pentru că biserica era mai goală, ne-am putut bucura de vechile ei daruri de energie binefăcătoare, adunată aici de rugăciuni seculare.

Aduceam în fiinţa noastră, la întâlnire cu prezentul, cuvinte vechi de rugăciune pentru ţară...

...să le continuăm cu mulţumiri adresate Creatorului pentru planeta minunată, care ne găzduieşte,... pentru fiecare zi, care este un miracol al existenţei,... pentru toate darurile de viaţă pe care le-am primit... şi poate că nici nu le conştientizăm... să mulţumim pentru soarele ce scălda acea zi călduroasă de vară... să mulţumim pentru adierea vântului ce mişca ramurile pomilor, într-un cânt cosmic... să mulţumim pentru răcoarea dată de brazi... să mulţumim pentru leagănul de istorie în vatra căruia ne-am născut..., dar şi pentru învăţămintele străbunilor, care ne glăsuiesc de peste milenii şi veacuri, poveşti nescrise despre adevărata istorie, ca şi despre ceea ce avem de învăţat de la ea şi de la viaţă... conform Legilor lui Dumnezeu – a Legilor Universale...

...şi să mulţumim pentru viitorul minunat pe care îl proiectam la fiecare rugă, în toate locurile sfinte, să se împlinească pentru noi şi pentru copiii viitorului...

Am mulţumit Sfintei pentru chemare şi fiecare a comunicat cu ea şi fiinţele dragi de lumină, care nu întârzie să vină la chemare.

Pe drumuri bătute de munte ne-am continuat pelerinajul, îndreptându-ne spre Mânăstirea Agapia.

M Â N Ă S T I R E A S I H Ă S T R I A – ZIUA SFINTEI TEODORA DE LA SIHLA

Ne-am continuat drumul, prin liniştea satelor moldoveneşti, prin peisaje pline de viaţă, tablouri vii ale naturii ce-şi duce cuminte traiul alături de noi, etalându-şi frumuseţea de doamnă cochetă şi plină de adevărată iubire pentru noi... doar – doar o vom observa vreodată...

Rulam într-o depresiune înconjurată de culmi împădurite, nu foarte înalte, doar de câteva sute de metri, care protejau zona de arşiţă, dar şi de vânturi şi îngheţuri...

Următorul popas era la Mânăstirea Sihăstria...

...unde era atât de multă lume, că nu puteai înainta decât pe jos nişte km,...

...ne miram şi noi...

...era marţi...

...oare ce slujbe se fac aici marţea?!...

...până când am întrebat şi noi o creştină, să ne lumineze ce este cu atâta lume acolo...

-D-apoi e ziua Sfintei Teodora de la Sihla!... Grabnică ajutătoare şi vindecătoare, mai ales pentru cei bolnavi de cancer...

Noi o aveam pe Alina atinsă de maladie şi ne-am rugat pentru ea la toate cele douăzeci şi opt de mânăstiri la care am fost în tabără... dar aici!... chiar că ne-a chemat ruga!... Şi harul Sfintei!...

Şi, nu degeaba!

Căci toate rugile tuturor, adunate, au vindecat! Se schimbă concepţia despre viaţă!... Şi despre moarte!... Nu se mai luptă cu boala... E înţeles mesajul ei de înţelepţire... Şi se nasc strădaniile pentru viaţă!...

Numele Mânăstirii vine de la numele zonei, dat de peste cinci secole de către călugării din zonă, care se retrăgeau aici pentru linişte şi rugăciune, feriţi la adăpostul codrilor de nepătruns.

Prima biserică de lemn a Schitului Sihăstria a fost ridicată în 1655.

A avut o istorie tulburată, ca majoritatea lăcaşelor de cult; dar l-a găzduit pe Preotul Arhimandrit Ilie Cleopa, care i-a fost stareţ între 1945 - 1949 şi care a format aici o obşte puternică, ceea ce l-a determinat pe Patriarhul Nicodim ca, în 1947, să ridice schitul la rang de mânăstire.

Mormântul Părintelui Cleopa se află în cimitirul mânăstirii.

Iar noi veneam acum în această energie binecuvântată...

...să respirăm mireasmă de iertare...

...şi să-nţelegem pilde de înţelepţire...

În biserica mare, cu picturi viu colorate, încărcate de simboluri încastrate în temele religioase binecunoscute, am putut citi mesaje din vechime, de la străbuni...

Sunt informaţii care ne vorbesc despre Creaţie mai mult decât sute de cuvinte adunate, dar transmise fără conţinut...

Începeam să urmărim atent picturile religioase şi mesajele de dincolo de desen, de tradiţii religioase, combinări care reieşeau cu ştiinţele esoterice – cu astrologia, cu cromatica,cu numerologia, cu geometria sacră... căci TOATE la un loc formau vechile învăţături, adică: învăţătura unică!

...Spre care deschidem şi noi ochii acum...

Am angajat în rugă toate sufletele luminoase care doreau şi puteau veni să susţină imaginea unei ţări frumoase, prospere, cu oameni luminoşi, sănătoşi, prosperi, care ştiu să trăiască în armonie... şi să se bucure cu adevărat de ea... şi de fiecare clipă a vieţii...

Şi ni s-au umplut sufletele cu energia rugilor lor... şi cu Iubirea revărsată de Creator...

M Â N Ă S T I R E A S E C U

O impunătoare mânăstire de călugări, având aspect medieval şi care şi-a luat numele de la Pârâul Secu. Înaintea construirii mânăstirii, aici a fiinţat un schit de călugări, schitul Zosim, pomenit în documentele din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

A fost ctitorită  şi este loc de odihnă pentru vornicul moldovean Nestor Ureche şi a soţia sa, Mitrofana, părinţii cronicarului Grigore Ureche.

 Mi-o aminteam din vechea drumeţie, de parcă doar cu câteva zile înainte aş fi vizitat-o.  

Biserica mare dintre zidurile mânăstirii este construită din piatră şi cărămidă, având interiorul în stil moldovenesc, cu pictură renascentistă, de la 1850,  iar exteriorul are şi nuanţe de stil muntenesc.

Uitasem însă de muzeu.

În mijlocul curţii se află biserica, iar pe o latură se găseşte muzeul cu obiecte de cult şi istorice.

Aici sunt păstrate cruci sculptate, îmbrăcate în argint aurit, vase liturgice, cădelniţe, sculpturi în miniatură, un epitaf deosebit de valoros donat de ctitori. Aici este păstrată „Cazania Mitropolitului Varlaam”, tipărită la Iaşi în 1643.

Sunt aici hrisoave vechi, cărţi vechi şi manuscrise,  Evanghelii frumos împodobite, scrise în limba slavonă.

 Nu erau pentru tot omul, ci doar pentru învăţaţi, iar dintre aceştia doar cei care cunoşteau slavona le puteau citi.

Un mare pas înainte s-a făcut când s-a legiferat învăţământul pentru toată lumea.

Probabil că aşa trebuia să se experimenteze în planul tridimensional, cum este ca marea masă de oameni să nu aibă şcoală şi doar un număr foarte mic de învăţaţi să ştie să scrie şi să citească.

Este o variantă care ne arată şi unde duce această stare de lucruri.

Într-o lume ahtiată după putere, în care s-au dus lupte şi au fost omorâţi oameni, pentru putere, ştiinţa de carte însemna PUTERE.

 Aceasta era folosită de anumite categorii de cunoscători de carte doar pentru ei, prezentând mulţimii învăţături în limbi pe care oamenii de rând nu le cunoşteau, dând doar anumite informaţii, niciodată toate, şi oricum prelucrate pentru a crea ceea ce se dorea ca efect, în rândul oamenilor,  refuzând dreptul la cunoaştere al celorlalţi, pentru a îi putea manipula după dorinţă.

Milenii de-a rândul oameni nu au scris. Ei citeau în fluxurile energetice informaţiile care le erau necesare. Urmăreau natura. Cunoşteau mişcările stelelor, ale viului din jurul lor, cunoşteau ciclicităţile existenţiale, ştiau ce le este benefic şi ce nu, simţeau ce este în fiecare din lucrurile din jur, ce pot consuma ca hrană şi ce nu, ce se lecuieşte cu o anumită plantă şi în ce fel, ştiau totul din observarea directă a naturii înconjurătoare, dar şi a naturii cosmice, care făcea şi ea parte integrantă din viaţa lor.

Nu aveau nevoie de scriere...

Fiecare generaţie trăia liber şi urmărea VIAŢA din jur, învăţând tot ceea ce trebuia ştiut, toate informaţiile necesare pentru a trăi şi evolua.

Şi se trăia în Grădina Edenului, unde era o armonie perfectă. Existenţa umană nu era întinată de nimic. Fiecare utea să contemple totul şi să înveţe ceea ce era în jurul lui.

Dar nu se mai crea nimic nou.

După plecarea din Rai, unde Omul avea tot ceea ce îşi putea dori, dar nu putea creea şi învăţa anumite lucruri, s-a ajuns la un nivel vibraţional mai jos, unde nu mai era armonie, ci discordie, unde nu se mai trăia în Unime, ci în dualitate, unde viaţa nu mai oferea tot ceea ce era necesar, ci au început să trebuiască câştigate...

Şi, pentru că nici inteligenţa umană nu a rămas neafectată, nu a mai putut toată lumea să citească în stele şi în tot ce era în mediul înconjurător.

Atunci, cei care puteau s-o facă, o făceau  şi transmiteau informaia şi celorlalţi, până au constatat că informaţia deţinută le dădea putere asupra celorlalţi. În mod firesc, pentru că ceilalţi le dădeau din puterea şi energia lor, în schimbul informaţiilor. Deci unii chiar erau privilegiaţi: aveau informaţiile, primeau şi putere... şi au început să dea tot mai puţină informaţie, pe cât mai multă putere...

...Până când au încriptat informaţia, să rămână doar la ei... şi atunci au primit toată puterea pe care le-o puteau conferi ceilalţi, care nu mai primeau nicio informaţie despre Legile Universului...

Puterea... cel mai puternic afrodisiac!...

...I-a îmbătat...

...Pentru multe milenii...

Ca să nu piardă din informaţii, când au constatat că şi-au pierdut din harul de a le citi în jur şi-n astre, s-au gândit să le păstreze cumva, mai ales că şi memoria începuse să se reducă faţă de capacitatea ei iniţială.

Au început s-o încripteze în simboluri, dar, în timp, şi informaţiile conţinute în simboluri se pierdeau.

Atunci au căutat o formulă prin care să fie păstrată explicit.

Şi au inventat scrierea...

Dar scrierea nu a fost învăţată de toată lumea.

Cei care vroiau să conducă lumea, au înţeles că ar fi putut ajunge la cunoaştere şi cei conduşi, dacă învăţau scrisul şi cititul.

Deci i-au exclus de la învăţătură pe cei mulţi.

Acum, după milenii, când s-a legiferat scrisul, a fost o revoluţie în minţile oamenilor. Au trebuit să îl înveţe, trecând de la faza de neexplicat aproape – cum poate fi luat un cuvânt din gură, că nu-l vezi şi nu-l atingi – şi să fie pus pe hârtie?

Până la urmă au învăţat. Iar acum ştie foarte multă lume să scrie şi să citească, majoritatea.

Dar acum, sunt atât de multe informaţii, multe dintre ele contradictorii, că omul care nu mai ştie să citească fluxurile din jurul lui, nu mai poate discerne clar care este Adevărul...

Nouă astăzi ni se pare o normalitate să ştim să scriem şi să citim, deşi, tare mulţi consideră că este greu de învăţat scrisul şi cititul... Şi ştiu educatorii şi învăţătorii cât este de greu să se formeze aceste deprinderi tuturor copiilor.

Dar copiii ştiu că trebuie să meargă la şcoală să înveţe să scrie şi să citească...

M Ă N Ă S T I R E A P A L T I N

                         

Următorul popas de pe lista noastră era Mănăstirea Petru Vodă, unde  stăreţeşte Preotul Arhimandrit Iustin Pârvu, cel care a făcut ca mănăstirea să devină loc de pelerinaj al oamenilor din toată ţara.

Era o informaţie pe care o ştiusem, dar la care nu cuplasem când am primit lista cu mănăstiri pe care este bine să le vizităm.

Îmi doream să o vizităm pentru că am mai văzut-o şi în urmă cu doisprezece ani şi mi-a plăcut foarte mult. Practic, cel mai mult dintre toate cele vizitate atunci.

Mi-a plăcut foarte mult pictura exterioară, în stil bizantin (ca şi cea interioară), dar şi culorile folosite – vii, pline de viaţă, care îmbiau la viaţă, nu la tristeţe, mohorâre, vină şi păcat.

Şi mi-au plăcut candelabrele unice, din coarne de cerb. Sper doar să nu fi fost omorâţi cerbii, ci doar să fi fost luate coarnele unor cerbi care au murit fără influenţa omului.

Speram să văd din nou acel colţ de rai, cocoţat pe munte, în mijlocul unei păduri, unde aerul îţi înroşea obrajii şi simţeai că eşti din nou copil, în palma lui Dumnezeu.

Am urmărit indicaţiile, dar am ajuns la o altă mănăstire din zonă, o mănăstire de maici...

O aşezare gospodărească, în care trebuinţa şi truda erau la ele acasă.

Ne-a plăcut foarte mult felul în care erau aşezate lemnele pentru iarnă, în formă de căpiţă. Chiar ne-am oprit să admirăm ingeniozitatea, dar şi aspectul atractiv.

Din nefericire, ca şi în multe alte mânăstiri de maici (nu în toate, că la Nămăieşti nu este aşa; dar la Prislop, unde este înmormântat Părintele Arsenie Boca,majoritatea măicuţelor sunt aşa), şi aici se manifesta frustrarea, mascată de o habotnicie dureroasă, care îi separa net pe cei veniţi în vizită de aceste femei refugiate în mănăstire.

 Pentru că la ele nu se simte,... nu emană iubirea creştinească despre care aud şi o propovăduiesc – doar cu gura, nu şi cu sufletul...

Nu se simte că au înţeles că suntem toţi creaţi de Dumnezeu, şi cei din mănăstire, dar şi cei din afara ei.

Suntem cu toţii copiii iubiţi ai lui Dumnezeu.

Locul în care trăim este o alegere, mai mult sau mai puţin liberă, dar care nu uşurează nimănui în mod exagerat lecţiile de viaţă.

Oriunde am trăi, avem de învăţat lecţiile de viaţă cu toţii.

Faptul că multe măicuţe tind să fie aspre cu  femeile, pleacă din frustrările lor interioare.

Se comportă ca şi cum singurul veşmnânt adecvat este cel monahal, iar femeile în pantaloni, cu o ţinută de oraş, fără un acoperământ pe cap, cu unghiile lăcuite, chiar dacă nu sunt vulgare, sunt... persoane rele.

Concepţia este că femeile din exterior se pot aranja, se pot face frumoase şi să fie admirate, dar şi să fie iubite de bărbaţi.

Pornind de la acest lucru, este foarte clar că distanţa dintre monah şi mirean începe de la sexualitate, în cea mai mare măsură.

Asta pentru că este un subiect căruia i se acordă foarte multă atenţie, deşi nu pozitivă. Dacă am mai creşte puţin spiritual, am înţelege altfel dorinţa sexuală sau lipsa ei firească. Şi am merge puţin mai sus în respectul pentru noi înşine: suntem chiar atât de frustraţi la nivel de mase, încât sexualitatea celorlalţi devine cel mai important subiect pentru noi??

Dar chiar este problema noastră cum îşi abordează ceilalţi sexualitatea??

Nu sunt mediatizate realizările acestor oameni, credinţa reală şi legătura frumoasă cu Dumnezeu pe care o au unii dintre ei, nu sunt suficiente legături între cele două lumi, care să permită interacţiuni constructive, ajutoare reale, recunoaşterea limitelor, a temerilor şi a speranţelor... ci sunt atât de multe blocaje!!...

 Psihanalitic, modul lor de viaţă oferă un subiect amplu de dezbatere. Central, din nefericire, dar nu din cauza lor, ci a sistemului, stă frustrarea sexuală.

Cu ce influenţează negativ sisteml?

Sunt două influenţe majore: 1. lipseşte concepţia despre o sexualitate sănătoasă; 2. rigiditatea interdicţiei vieţii lor sexuale.

1.Este foarte adevărat că multe din învăţăturile religioase propovăduiesc abstinenţa sexuală, permiţând relaţii sexuale doar între parteneri căsătoriţi şi doar cu scopul procreerii.

Dar pentru cei care au un libido mai ridicat?

Ei sunt posedaţi! Şi trebuie să facă eforturi de a scăpa de chemările trupului.

Dar oare Dumnezeu de ce a dat posibilitatea relaţiilor sexuale, la oameni, şi în afara perioadelor de rut?, cum este la animale, care se împerechează DOAR în perioadele de rut, căci în altă perioadă nu pot fi penetrate femelele?!...

Oare omenirea nu a învăţat încă din secole de suferinţă că nu aceasta este calea?

Sunt criticaţi şi mediatizaţi cu un puternic blam general călugării care practică homosexualitatea. E o practică veche, apărută din timpuri foarte vechi, ca necesitate a descărcărilor sexuale, în comunităţile de bărbaţi (în special în armate, dar şi în închisori de bărbaţi, chiar şi în mânăstiri de bărbaţi). NU în toate! Dar în multe!

Instinctul nu moare dacă trupul este acoperit de o haină monahală.

Jurămintele de castitate fac foarte mult rău.

Şi pentru călugării şi pentru călugăriţele care nu au reuşit să-şi înfrâneze sexualitatea, constituie o frământare aproape permanentă,... un gând care tinde să ocupe întreg spaţiul gândurilor... şi adesea generează comportamente homosexuale, care să descarce hormonii sexuali produşi datorită necesităţilor, gândurilor şi dorinţelor înfrânate, dar forţat, căci dorinţele rămân!...

Cu cât mediatizarea sexualităţii este mai pronunţată, cu atât în egregorul colectiv sunt lansate mai multe gânduri, trăiri, senzaţii, dorinţe sexuale... Iar lupta interioară a acestor oameni, care primesc şi ei informaţii din egregor, (deşi se retrag în spaţii separate, tocmai ca influenţele din jur, ispitele, să fie mai mici), ei tocmai că se luptă mai mult cu ei înşişi şi pornirile sexuale înfrânate.

Nu este imposibil să se trăiască fără viaţă sexuală.

Este posibil să se trăiască chiar bine şi fără viaţă sexuală, dar dacă aceasta este propria opţiune.

O fac şi femei şi bărbaţi de pe tot globul. Fără să fie călugări sau preoţi. Fără să existe neapărat o impunere. Fără să fie rezultatul unor blocaje în sectorul sănătăţii.

Atâta vreme cât sexualitatea umană, cu bioritmul ei, diferit pentru fiecare  persoană în parte, îşi reclamă drepturile, este o necesitate organică, asemenea hranei, apei, etc.

Alegerea abstinenţei este benefică atunci când vine ca o rezultantă firească a unei concepţii de viaţă. Se întâmplă mai ales celor care au venit din spaţii astrale superioare, şi care, de-a lungul evoluţiei lor au deprins altă atitudine faţă de sexualitate. Ei, da, o înţeleg ca act procreativ, pentru că nu au nevoie de satisfacţii sexuale ca să evolueze sau să se simţă împliniţi ca fiinţe.

În schimb, omul, da!

Mai mult, exponenţii vieţii monahale nu sunt întotdeauna spirite foarte evoluate. Mulţi se retrag în mănăstiri promişi de familii (cum se făcea mai ales în trecut); datorită unor decepţii şi a unei neadaptări la condiţiile vieţii sociale; pentru că este un refugiu care oferă adăpost şi hrană... sunt multe motivaţii... dar puţini se duc din convingere sinceră şi reală... puţini chiar sunt sinceri cu ei înşişi...

Puţini sunt cei aleşi – şi se remarcă – cei care se retrag dintr-o chemare interioară, datorită concepţiilor, datorită legăturii pe care o simt cu Dumnezeu şi pe care o vor permanentă şi ştiu că printre mireni este greu de ţinut!...

Dacă oamenii ar fi educaţi cu ideea că sexualitatea are ca scop doar procreerea, altfel ar funcţiona şi organismul lor, coordonarea psihică şi hormonală ar fi altfel.

Atunci nu ar fi necesare jurăminte, despre care chiar Biserica spune că nu este voie să se facă.

În anii mei de practică terapeutică am întâlnit multe persoane care încă erau afectate de jurămintele de castitate făcute în vieţile monahale trecute şi, repetate insistent, ca motiv că trebuie să se înfrâneze, iar ele funcţionau şi peste vieţi. Şi îmbracă multe forme ciudate, care să împiedice manifestarea sexualităţii: sunt boli, sunt concepţii, lipsă de comunicare, lipsă a adaptabilităţii în relaţie, afecţiuni care apar la începutul vieţii sexuale... fel de fel... ele trebuiesc investigate şi topite energiile vechilor programe. Abia după aceea oamenii pot avea o viaţă normală. Dacă nu, au de aşteptat până se consumă toate energiile impregnate în program, pentru ca acesta să nu mai fie funcţional. Nealimentat, uşor– uşor, va dispărea.

 2. O atitudine rigidă, care să impună o restricţie, este mai greu de acceptat, pentru că psihicul nostru este dotat cu un parametru – rezistenţa psihică. Este un program de opoziţie faţă de impuneri, intruziuni, forţări...

Este adevărat, cei care optează pentru viaţa monahală şi fac jurămintele de castitate, sărăcie şi supunere – trec printr-o perioadă de probă, în care iau contact direct cu viaţa monahală, cu restricţiile şi limitările impuse de ea, faţă de programul şi libertatea mirenilor. În mod normal, cei care nu simt că sunt făcuţi pentru acest drum, că nu este calea lor, că nu ar reuşi să asimileze acest mod de viaţă ca normal pentru ei, nici nu ar trebui să-l urmeze, nu ar trebui să se călugărească.

Cei care o fac, chiar ar fi bine să se schimbe radical în interior.

Altfel, vor tânji cel mai mult timp, după fructele interzise, se vor chinui, nici buni călugări sau călugăriţe nu vor fi, iar acea viaţă va fi o suferinţă lungă.

Într-o atare situaţie, cum să mai dea iubire creştinească în jur??!!...

STANCA DOCHIEI

                        

 

Mai aveam un drum de făcut. Să mergem la Stânca Dochiei.

Era o promisiune veche de doisprezece ani că voi reveni. Acum sosise timpul.

Călăuziţi de drumeţi, am pornit spre legendara Stâncă, despre care tradiţiile populare povestesc mai multe versiuni.

După ce am trecut de Izvorul Muntelui, ne-am reamintit traseul cunoscut în urmă cu doisprezece ani.

După ce am abandonat  drumul şi ne-am parcat lângă bariera de unde începea drumul pe jos, tocmai cobora un grup condus de un preot. Fuseseră să se roage şi să se închine... străbunilor... şi lui Dumnezeu pentru acest loc sacru, pentru care s-au adus mulţumiri.

Preotul ne-a dat şi nouă binecuvântarea, cu inimă sinceră şi deschisă.

Era deja aproape şapte seara.

Am pornit spre Stâncă. Traseul este o pajişte între păduri şi munţi. Durează cam patruzeci de minute. Singuri în natură, cu sufletul mânat de dorul trecutului... întâlnindu-ne, în răstimpuri cu grupuleţe care coborau de pe munte... dar şi depăşiţi de alţii, mai mergători de munte, care urcau mai sus decât noi...

Într-un aer ... ADEVĂRAT... cu miros de pământ plouat şi cu chipuri din muşchi pe pietrele de pe drum...

Ne aşteptau... Ne aşteptau străbunii la rugă... căci ştiau că vom veni... sosise momentul să venim...

Şi am ajuns.

Şi-am povestit cum prima oară când am venit... aveam în rucsac lumânare – candelă, chibrit, cărbuni şi tămâie. Când le-am luat de acasă, a fost un gest reflex, mecanic. Nu ştiam de ce le iau. După aceea, am luat mereu. Culmea este că le luasem şi cu mine în această drumeţie la Stâncă.

Gândindu-mă să le aprind, am căutat o bucată de lemnişor, să nu fac murdar şi să nu risc să ard mai mult decât ceea ce vroiam.

Am văzut bucata de lemn încă din clipa când mi-am terminat gândul. Şi m-am dus s-o iau...

Avea urme de liant... Fusese lipită pe Stâncă... Din reflex, am întors-o cu faţa în sus...

...Era o icoană... foarte ştearsă... cu chipul Maicii Domnului... pe care o pusesem aici ultima oară când am fost... cu puţin timp înainte de a muri data trecută...

Mi-am lăsat un semn... Iar acum am venit să-l iau...

Tot atunci am văzut şi evenimentele după care s-a născut legenda Dochiei.

Dar înainte de aceasta, am meditat mai departe de Stâncă şi am văzut istoria unei existenţe.

Acea poveste am cuprins-o în versuri, acum doispezece ani.

Exist

Am venit aici din Nemărginire,

Dintr-o altă lume, pe cale de stele,

Căutând planeta cu multă Iubire

Unde să renască preaplinul inimii mele.

Am împlinit misiunea primită

Şi m-am întors cu un nou mesaj

Am locuit într-o piatră ciobită,

Izbită de-al râului, drag talaz.

Am sălăşluit într-o mică sămânţă

Dintr-un con de brad; risipită pe jos,

M-am ancorat în glia fertilă

Şi-am crescut  într-un brad umbros.

Am căutat ascensiunea-n trăire.

Şi-am dvenit Om, mai târziu,

Încercând să ofer întreaga-mi Iubire,

Darul cel mai de preţ din sufletul viu.

Şi cum Roata Schimbării se învârte

Neîncetat în acest Spaţiu şi Timp,

Am călătorit în lungi vremi trecute,

Schimbând continente, ţări, anotimp.

Călăuzită de firul Luminii,

M-am întrupat unde-a fost ursit,

Încercând mereu să dau glas minunii

C-am fost creată şi că exist.

.

Încărcată de vraja trecutului am urcat şi am găsit icoana.

M-am rugat simplu, cu lacrimi de cuvinte. Şi am plecat la fel de simplu, dar cu sufletul încărcat de aduceri –aminte.

A doua zi am revenit .

Îmi căutam locul pentru meditaţie.

Şi, până nu l-am găsit strict, nu am putut medita.

Era sus pe Stâncă, unde se ajunge urcând prin spatele Stâncii.

Exista un singur loc unde puteam să stau, nici mai le dreapta, nici mai la stânga. Era vorba de energii foarte clare, activate pentru anumite ritualuri. Trebuia să intru pe fluxul lor, ca să le percep.

În continuare voi transcrie din jurnalul acelei călătorii:

„Joi, 03 august 2000,

Sunt sus, pe Stânca Dochiei. E impresionant. De aici se poate cuprinde cu privirea întreaga vale, care este aproape... şi totuşi departe...

Cer să văd evenimentele care au dat numele Stâncii.

În transă, văd o cruce mare şi lată, verde, ce se întindea pe toată valea. E glia dacă. Dar crucea e traversată de o cruce roşie, punctată. Am simţit că era un pericol.

Am cerut să văd imagini.

Mi-a apărut o legiune romană, care înainta pe drumul pe unde veniserăm noi. Urmărea ceva... sau pe cineva...

O văd!

E Dochia!

Urca grăbită, cu părul despletit şi în dezordine. E îmbrăcată în strai popular. Peste o fustă albă are o fotă cu dungi orizontale, roşii şi negre. În sus, are o ie ţesută cu roşu şi negru. Are părul lung, cânepiu.

Aleargă până sus.

Se opreşte şi se roagă lui Zamolxe s-o scape de urmăritori.

Începe o avalanşă de pietre, care-i striveşte pe toţi. Cel puţin aşa credea ea.

Peste timp, eu simţeam însă nişte ochi iscoditori.

Şi l-am văzut. Un soldat roman. O iscoadă. Ascuns după un copac viguros.

Primul impuls a fost să-l blochez cumva. Să-i blochez vederea... sau memoria... Simţeam că Dochia urmează să facă ceva important, vital pentru ea, dar care nu trebuia văzut de romani. De aceea a şi riscat când s-a oprit să se roage lui Zamolxe. Dar era vorba despre ceva mult mai important decât ea.

Ceea ce m-a oprit, a fost sufletul. Simţeam că nu am voie să schimb istoria.

Apoi am înţeles.

Acea iscoadă avea să povestească ceea ce i s-a întâmplat Dochiei.

Şi  aşa avea să se nască legenda... căci povestea aceea era neverosimilă...

Iar din legendă, oamenii aveau să numească acea stâncă – Stânca Dochiei.

Pentru profani, putea fi o babă cu nouă cojoace, că aşa arată...

Dar iniţiaţi... ei ştiau. Pentru ei era marcat locul...

Dochia, ajunsă la poalele stâncii şi crezând că nu o mai vede nimeni, a făcut un semn secret, magic, doar de ea ştiut.

În stâncă s-a făcut o fereastră de lumină auriu-albăstruie, în care a păşit Dochia.

Piatra era intrarea într-un vechi templu subteran, moştenit din vechime şi folosit acum de iniţiaţii daci.

Dochia a coborât nişte trepte de pământ pe firul unei ape.

A ajuns într-o sală mare, ovoidală, în centrul căreia era un soare imens, conturat pe un podium pe pardoseală. Era albastru, cu irizaţii de portocaliu, care este culoarea complementară. Iar razele argintii, erau imense.

Deasupra soarelui era o fereastră luminată puternic.

Dar eu ştiam că trebuie să fie tone de stâncă deasupra.

Şi am înţeles că străbunii puteau transforma materia. Aici făcuseră din piatră – fereastră de lumină...

În jurul soarelui stăteau iniţiaţii.

O aşteptau pe preoteasa lor, al cărei nume era atât de apropiat de al Daciei: Dochia – Dacia...

Ea era simbolul supravieţuirii lor. Prin ea vor trăi. Prin ea va trăi Dacia! Ea era Dacia...

Mai departe, sufletul meu călător a lăsat-o pe Dochia să-şi tragă sufletul şi să înceapă ritualurile iniţiatice.

Mi-am urmat drumul spre sala următoare.

E sala de piatră a străbunilor noştri, care veghează cu sufletul lor veşnic viu şi cald, din trupurile unor uriaşi daci de piatră, aşezaţi în jurul unei mese lungi de piatră.

Constat cu oarece stupoare că am mai fost în această sală,...

 dar am intrat dinspre sud...

şi am scris o lucrare, „Locaşul istoriei românilor”,...

pentru o prezentare literară,...

ocazionată de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României,...

în urmă cu şaptesprezece ani,...

 descriind  o călătorie...

despre care atunci nu ştiam că este iniţiatică...

Protagonistul călătoriei era Vlad...

Lectorul primelor cursuri de spiritualitate la care am fost, era tot un Vlad...

Amintirile şi coerenţele mi se îmbulzeau în minte...

Nu eram prima oară aici...

Am mulţumit străbunilor că m-au primit. Le-am cerut ajutorul pentru ţară.

Mi-a răspuns unul dintre ei:

- Voi trebuie să vă ajutaţi! Salvarea voastră e în voi!

- Bine, dar voi ce faceţi aici? i-am întrebat.

- Veghem.

- Şi ce faceţi când se înrăutăţeşte situaţia?

- V-am făcut pe voi! mi-a răspuns liniştit glasul străbun.

În acel moment am înţeles că misiunea noastră este uriaşă... iar răspunderea – colosală...

Atunci Ştefan s-a ridicat din jilţul de piatră şi mi-a spus cu voce puternică, tunătoare, dar caldă şi plină de iubire:

- Voi sunteţi urmaşii urmaşilor urmaşilor mei!!! Vouă v-am lăsat Moldova!!! Aveţi grijă d ea, fiii mei!!!

Dojana din glasul lui m-a durut pentru toată durerea neamului. Lacrimi amare îmi alunecau pe obraji.

Iar Vlad Ţepeş a continuat cu voce calculată:

-Voi sunteţi copiii noştri! Aveţi grijă de Dacia!

- Cum să facem ţara iar Dacia?!

- Ştiţi şi puteţi! Treziţi neamul dac!

MI-am îndreptat privirea spre celălalt capăt al sălii.

Zamolxe, luminos, într-o lumină argintiu-albăstruie, trona pe un jilţ de piatră luminată.

M-am închinat în faţa lui:

- Zamolxe, esti cu noi?!

- Dintotdeauna am fost şi voi fi aici cu voi, să vă  veghez şi să vă apăr!

Ei ne vegheau de milenii, iar noi doar aşteptam ajutorul...

După câteva clipe de tăcere, l-am întrebat:

- Zamolxe, care este misiunea mea în această viaţă?

- Vei scrie.

Mi s-a umplut sufletul. Ştiam că aşa va fi. Ştiam de-o viaţă...

Mă gândeam însă, cum mă voi descurca. Iar el a răspuns gândului meu:

- Vei fi ajutată.

Atunci a coborât şi m-a învăluit o coloană de lumină albastră.

Mi-am continuat întrebările:

-Zamolxe, cum putem să ne îndeplinim misiunea?

-Uniţi-vă! Şi iubiţi-vă!

Cu aceste cuvinte ale Marelui Zeu Dac, incursiunea mea în templu a luat sfârşit.

În acea după-amiază am scris „Baladă pentru Dochia”.

Este în versuri ceea ce am povestit până acum.

Baladă pentru Dochia

Glasuri suave încântă auzul

Şi se înalţă lin către Cer.

Sunt femei dace, orcând cu fusul,

Când triste veşti aduce-un străjer.

Dacia este iar atacată!

Săgeata durerii crestează în inimi.

Dar toată suflarea e-acum ridicată:

Plaiul sfânt dac, nu-l poate lua nimeni!

Când trista vestire-a fost auzită,

Deşi nu doar acum se-ntâmpla,

Măreaţa lui Decebal inimă-a fost lovită,

Aflând că romanii vor invada.

Mai mare şi-adâncă e-n suflet rana,

Ştiind că romanii sunt tribul etrusc

Desprins dintre traci şi dus l-altă mană,

Ducând cu sine şi limbă şi cult.

Legenda Romei, a celor doi gemeni,

E-a celor Zamolxe, Gemeni Divini,

Apollo şi Artemis, înfiaţi dintre semeni

De-o femeie dacă, ce azi numele-i ştim

Că-n vechea limbă”lupoaică”-nsemna.

Plecând de pe plaiul Daciei sfinte,

Peregrinii au luat tot ce-au putut aduna;

Au lăsat în urmă doar nişte morminte...

Vorbeau a noastră limbă dacă,

Scriau precum dacii scriau,

Şi au încercat să pună o perdea opacă

Între ei şi pământul ce-l părăseau.

Au luat şi legende, au luat şi balade,

Au luat ritualuri;  limba şi-au însuşit,

Încărcând-o cu sufixe pompoase,

Decretând că în lume, doar ei au merit.

N-au putut lua însă acel ceva minunat

Ce era glia noastră, cu al ei suflet.

N-au ştiut la plecare că-n urmă-au lăsat

Chemarea pământului, ce-i ca un magnet.

Nefericiţi peregrini, cu imense averi,

S-au întors tot aici, ca să muşte din glie:

Îşi doreau să fie învingători

Pe un pământ ce putea şi al lor să fie.

Iar bunul Decebal, care ştia

Cum a fost plecarea lor de Acasă,

În aceste clipe, mai mult suferea,

Că acum cu război s-au întors către casă...

După lupte şi piedici şi lungi suferinţi,

Când prin trădare, pe daci i-a răpus,

Nu i-a fost de ajuns lui Traian c-a învins,

Ci a ţintit pân’ la Dochia, de sus.

Fiică de rege şi brav luptător,

Preafrumoasa fecioară iniţiată

Nu putea fi soaţă unui atacator,

Ce-a cotropit o şesime din ţară.

Şi s-a retras fugind către munţi,

În strai popular cu negru şi roş,

Urmărită de romanii cei mulţi

Chiar şi pe Muntele Sfânt – Koga-Ion.

Fecioara cu păr cânepiu, despletit,

S-a orit cu rugă fierbinte spre zări,

Către care ochii şi-i i-a aţintit,

Cerând să scape de urmăritori.

Zamolxe, ruga i-a îndeplinit

Prăvălind peste vale avalanşă de pietre,

Sub care romanii, cu toţii-au murit,

Neurcând niciunul pe creste.

Dochia, fecioara cu capul plecat,

Ajungând la poalele stâncii bătrâne,

Nevăzută de nimeni, s-a închinat,

Făcând semnul ştiut din vechime.

În piatra rece, fereastră-a deschis,

Păşind înăuntru în plină lumină.

Apoi spre inima muntelui a descins 

Pregătind iniţiatic vremile ce-aveau să vină.

Călătorind cu multă iubire în suflet,

De pătrunzi după urma paşilor ei,

În stânca ce poartă azi, al ei nume,

Regăseşti tot la sfat pe toţi cei decenei.

Sunt într-o sală mare, ovală,

Cu un imens soare în centru gătit.

Ei stau aşezaţi, dispuşi între raze,

Privind printr-o fereastră ce spre cer au croit.

Te miră lumină spre care privesc,

Ştiind că deasupra au stâncă de munte.

Îţi dau de-nţeles că le stă în puteri

Să transforme materia în altele multe.

Lăsând-o pe Dochia să preia ritualul,

Căci e nădejdea de-a Daciei vieţi,

Ne îndreptăm spre un salon, cum altul

Nu găseşti pe teritoriul întregii cetăţi.

E marea sală de piatră, în care

Strămoşii aşezaţi în jilţuri la masă,

Veghează la neamul iubit, pentru care

Ei şi-au dat viaţa, pentru-o viaţă frumoasă.

Întreabă-i cu sufletul ce fac pentru noi;

Îţi vor răspunde:”V-am creat pe voi!”

Şi-atunci vei simţi pe umeri povară,

Responsabilitatea ce-o ai pentru Ţară.

Şi-ai să-l auzi pe Ştefan cum tună:

-„Voi sunteţi urmaşii urmaşilor urmaşilor mei!

Vouă v-am lăsat Moldova pe mână!

Aveţi grijă de ea, fiii mei!”

Ţi se-nfioară şi sângele-n vene

De durerea neamului din care te tragi.

Şi-ţi iei pe umeri cruci din ruine,

Să spui lumii că noi suntem daci!

Zamolxe în capăt de masă, pe tron,

Aşteaptă tăcut să îl poţi privi.

Te miri că-i acolo, de parcă n-ai şti.

Dar el îţi răspunde cu cel mai cald ton.

„Să ştiţi că aici sunt dintotdeauna!

Să vă iubesc şi să vă apăr cu tot zelul!

Iar acum vă ajut să vă-ndepliniţi misiunea:

„Uniţi-vă!” şi „Iubiţi-vă!”, spune Zeul.

Acolo drumul tău ia sfârşit.”

Încărcaţi de povestea vremurilor trecute, am meditat lângă Stâncă.

Fâşii de noapte se agăţau de cer.

După meditaţie am plecat spre maşini, inspirând cu toată puterea acel aer ADEVĂRAT.

După ani înţeleg vorbele Zeului, în privinţa misiunii mele.

Chiar în acea toamnă am primit ajutorul să public prima mea carte: un volum de poezii –„Tu şi eu”, separată tematic de poze ale sculturilor lui Brâncuşi.

Apoi, am lucrat opt ani şi ceva la prima carte de proză: călătoria iniţiatică – „Incursiuni în Atlantida”. Şi am fost neîndoios ajutată. Nu era uşor să se intre în spaţiul energetic atlant.

Apoi a început seria Moştenirilor Atlante, cărţile pentru copii şi cele de analiză psihologică. Şi am o serie luuuungă de teme în lucru...

Cu ajutorul lui Dumnezeu, a scânteii Divine din interior, programând foarte clar şi ferm împlinirea a ceea ce am de făcut, vor fi scrise. Informaţiile pe care le am de transmis le dau tuturor care le cer. Le transmit şi prin cursuri, în drumeţii, în cadrul grupurilor de lucru. Simbolic, le scriu.

Şi sunt susţinută mereu!

Aflaserăm de la localnici că drumul înainte ducea la Durău. Şi era mai scurt cu vreo douăzeci de km, decât dacă ne întorceam.

Aşa că am pornit.

Pe un drum destul de singuratic.

Nu se hazardau prea mulţi pe el.

Curând aveam să vedem de ce.

Căci altfel, eram în basm, cât de frumos era!

Şi sufletele noastre cât de pline!

 Nu am mers prea mult şi au început să apară spărturile în şosea. Unele chiar cratere...

Iuliei îi plac drumurile dificile. În ultimii ani a făcut un antrenament serios pe drumurile către locurile sacre din ţară.

Gary e profesionist. Merge cu maşina ca şi cu propriile picioare.

Căci el şofa cea de-a treia maşină.

Împreună cu Ruxi mai rămăsese o zi, ca să ajungem a doua zi undeva la o gară, să se întoarcă în Bucureşti.

Nico era pentru prima oară cu „buburuza” ei pe drumuri de munte. Era a doua maşină, între Iuli şi Gary, care o şi protejeau.

Dar şi-a dat doctoratul în şofat în zilele acelea ale Ceahlăului.

Drumul nostru urca. Nu abrupt, dar constant. Şi ea foarte şerpuit.

Apoi a început drumul forestier.

„Domnişoara de oraş” a lui Nico, făcea prima oară cunoştinţă cu aşa ceva. Dar s-a descurcat de minune. Amândouă s-au descurcat de minune.

Nici nu ne-am dat seama când am ajuns pe coama muntelui.

Eram deasupra norişorilor din poiană. Ne scăldam într-o lumină arămie de apus târziu, văratec.

E magnific pe vârful muntelui.

Şi iar în norii amurgului, ca şi anul de dinainte, la Blidaru.

La un moment dat am recunoscut conturul Vărfului Toaca. Dar îl vedeam din spate, acum.

Era încă un dar, în prelungirea celui de dimineaţă.

Am ajuns cu bine la pensiune şi, după o cină veselă, ne-am îndreptat spre o binemeritată odihnă.

A doua zi porneam din nou la drum.