STANCA DOCHIEI

                        

 

Mai aveam un drum de făcut. Să mergem la Stânca Dochiei.

Era o promisiune veche de doisprezece ani că voi reveni. Acum sosise timpul.

Călăuziţi de drumeţi, am pornit spre legendara Stâncă, despre care tradiţiile populare povestesc mai multe versiuni.

După ce am trecut de Izvorul Muntelui, ne-am reamintit traseul cunoscut în urmă cu doisprezece ani.

După ce am abandonat  drumul şi ne-am parcat lângă bariera de unde începea drumul pe jos, tocmai cobora un grup condus de un preot. Fuseseră să se roage şi să se închine... străbunilor... şi lui Dumnezeu pentru acest loc sacru, pentru care s-au adus mulţumiri.

Preotul ne-a dat şi nouă binecuvântarea, cu inimă sinceră şi deschisă.

Era deja aproape şapte seara.

Am pornit spre Stâncă. Traseul este o pajişte între păduri şi munţi. Durează cam patruzeci de minute. Singuri în natură, cu sufletul mânat de dorul trecutului... întâlnindu-ne, în răstimpuri cu grupuleţe care coborau de pe munte... dar şi depăşiţi de alţii, mai mergători de munte, care urcau mai sus decât noi...

Într-un aer ... ADEVĂRAT... cu miros de pământ plouat şi cu chipuri din muşchi pe pietrele de pe drum...

Ne aşteptau... Ne aşteptau străbunii la rugă... căci ştiau că vom veni... sosise momentul să venim...

Şi am ajuns.

Şi-am povestit cum prima oară când am venit... aveam în rucsac lumânare – candelă, chibrit, cărbuni şi tămâie. Când le-am luat de acasă, a fost un gest reflex, mecanic. Nu ştiam de ce le iau. După aceea, am luat mereu. Culmea este că le luasem şi cu mine în această drumeţie la Stâncă.

Gândindu-mă să le aprind, am căutat o bucată de lemnişor, să nu fac murdar şi să nu risc să ard mai mult decât ceea ce vroiam.

Am văzut bucata de lemn încă din clipa când mi-am terminat gândul. Şi m-am dus s-o iau...

Avea urme de liant... Fusese lipită pe Stâncă... Din reflex, am întors-o cu faţa în sus...

...Era o icoană... foarte ştearsă... cu chipul Maicii Domnului... pe care o pusesem aici ultima oară când am fost... cu puţin timp înainte de a muri data trecută...

Mi-am lăsat un semn... Iar acum am venit să-l iau...

Tot atunci am văzut şi evenimentele după care s-a născut legenda Dochiei.

Dar înainte de aceasta, am meditat mai departe de Stâncă şi am văzut istoria unei existenţe.

Acea poveste am cuprins-o în versuri, acum doispezece ani.

Exist

Am venit aici din Nemărginire,

Dintr-o altă lume, pe cale de stele,

Căutând planeta cu multă Iubire

Unde să renască preaplinul inimii mele.

Am împlinit misiunea primită

Şi m-am întors cu un nou mesaj

Am locuit într-o piatră ciobită,

Izbită de-al râului, drag talaz.

Am sălăşluit într-o mică sămânţă

Dintr-un con de brad; risipită pe jos,

M-am ancorat în glia fertilă

Şi-am crescut  într-un brad umbros.

Am căutat ascensiunea-n trăire.

Şi-am dvenit Om, mai târziu,

Încercând să ofer întreaga-mi Iubire,

Darul cel mai de preţ din sufletul viu.

Şi cum Roata Schimbării se învârte

Neîncetat în acest Spaţiu şi Timp,

Am călătorit în lungi vremi trecute,

Schimbând continente, ţări, anotimp.

Călăuzită de firul Luminii,

M-am întrupat unde-a fost ursit,

Încercând mereu să dau glas minunii

C-am fost creată şi că exist.

.

Încărcată de vraja trecutului am urcat şi am găsit icoana.

M-am rugat simplu, cu lacrimi de cuvinte. Şi am plecat la fel de simplu, dar cu sufletul încărcat de aduceri –aminte.

A doua zi am revenit .

Îmi căutam locul pentru meditaţie.

Şi, până nu l-am găsit strict, nu am putut medita.

Era sus pe Stâncă, unde se ajunge urcând prin spatele Stâncii.

Exista un singur loc unde puteam să stau, nici mai le dreapta, nici mai la stânga. Era vorba de energii foarte clare, activate pentru anumite ritualuri. Trebuia să intru pe fluxul lor, ca să le percep.

În continuare voi transcrie din jurnalul acelei călătorii:

„Joi, 03 august 2000,

Sunt sus, pe Stânca Dochiei. E impresionant. De aici se poate cuprinde cu privirea întreaga vale, care este aproape... şi totuşi departe...

Cer să văd evenimentele care au dat numele Stâncii.

În transă, văd o cruce mare şi lată, verde, ce se întindea pe toată valea. E glia dacă. Dar crucea e traversată de o cruce roşie, punctată. Am simţit că era un pericol.

Am cerut să văd imagini.

Mi-a apărut o legiune romană, care înainta pe drumul pe unde veniserăm noi. Urmărea ceva... sau pe cineva...

O văd!

E Dochia!

Urca grăbită, cu părul despletit şi în dezordine. E îmbrăcată în strai popular. Peste o fustă albă are o fotă cu dungi orizontale, roşii şi negre. În sus, are o ie ţesută cu roşu şi negru. Are părul lung, cânepiu.

Aleargă până sus.

Se opreşte şi se roagă lui Zamolxe s-o scape de urmăritori.

Începe o avalanşă de pietre, care-i striveşte pe toţi. Cel puţin aşa credea ea.

Peste timp, eu simţeam însă nişte ochi iscoditori.

Şi l-am văzut. Un soldat roman. O iscoadă. Ascuns după un copac viguros.

Primul impuls a fost să-l blochez cumva. Să-i blochez vederea... sau memoria... Simţeam că Dochia urmează să facă ceva important, vital pentru ea, dar care nu trebuia văzut de romani. De aceea a şi riscat când s-a oprit să se roage lui Zamolxe. Dar era vorba despre ceva mult mai important decât ea.

Ceea ce m-a oprit, a fost sufletul. Simţeam că nu am voie să schimb istoria.

Apoi am înţeles.

Acea iscoadă avea să povestească ceea ce i s-a întâmplat Dochiei.

Şi  aşa avea să se nască legenda... căci povestea aceea era neverosimilă...

Iar din legendă, oamenii aveau să numească acea stâncă – Stânca Dochiei.

Pentru profani, putea fi o babă cu nouă cojoace, că aşa arată...

Dar iniţiaţi... ei ştiau. Pentru ei era marcat locul...

Dochia, ajunsă la poalele stâncii şi crezând că nu o mai vede nimeni, a făcut un semn secret, magic, doar de ea ştiut.

În stâncă s-a făcut o fereastră de lumină auriu-albăstruie, în care a păşit Dochia.

Piatra era intrarea într-un vechi templu subteran, moştenit din vechime şi folosit acum de iniţiaţii daci.

Dochia a coborât nişte trepte de pământ pe firul unei ape.

A ajuns într-o sală mare, ovoidală, în centrul căreia era un soare imens, conturat pe un podium pe pardoseală. Era albastru, cu irizaţii de portocaliu, care este culoarea complementară. Iar razele argintii, erau imense.

Deasupra soarelui era o fereastră luminată puternic.

Dar eu ştiam că trebuie să fie tone de stâncă deasupra.

Şi am înţeles că străbunii puteau transforma materia. Aici făcuseră din piatră – fereastră de lumină...

În jurul soarelui stăteau iniţiaţii.

O aşteptau pe preoteasa lor, al cărei nume era atât de apropiat de al Daciei: Dochia – Dacia...

Ea era simbolul supravieţuirii lor. Prin ea vor trăi. Prin ea va trăi Dacia! Ea era Dacia...

Mai departe, sufletul meu călător a lăsat-o pe Dochia să-şi tragă sufletul şi să înceapă ritualurile iniţiatice.

Mi-am urmat drumul spre sala următoare.

E sala de piatră a străbunilor noştri, care veghează cu sufletul lor veşnic viu şi cald, din trupurile unor uriaşi daci de piatră, aşezaţi în jurul unei mese lungi de piatră.

Constat cu oarece stupoare că am mai fost în această sală,...

 dar am intrat dinspre sud...

şi am scris o lucrare, „Locaşul istoriei românilor”,...

pentru o prezentare literară,...

ocazionată de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României,...

în urmă cu şaptesprezece ani,...

 descriind  o călătorie...

despre care atunci nu ştiam că este iniţiatică...

Protagonistul călătoriei era Vlad...

Lectorul primelor cursuri de spiritualitate la care am fost, era tot un Vlad...

Amintirile şi coerenţele mi se îmbulzeau în minte...

Nu eram prima oară aici...

Am mulţumit străbunilor că m-au primit. Le-am cerut ajutorul pentru ţară.

Mi-a răspuns unul dintre ei:

- Voi trebuie să vă ajutaţi! Salvarea voastră e în voi!

- Bine, dar voi ce faceţi aici? i-am întrebat.

- Veghem.

- Şi ce faceţi când se înrăutăţeşte situaţia?

- V-am făcut pe voi! mi-a răspuns liniştit glasul străbun.

În acel moment am înţeles că misiunea noastră este uriaşă... iar răspunderea – colosală...

Atunci Ştefan s-a ridicat din jilţul de piatră şi mi-a spus cu voce puternică, tunătoare, dar caldă şi plină de iubire:

- Voi sunteţi urmaşii urmaşilor urmaşilor mei!!! Vouă v-am lăsat Moldova!!! Aveţi grijă d ea, fiii mei!!!

Dojana din glasul lui m-a durut pentru toată durerea neamului. Lacrimi amare îmi alunecau pe obraji.

Iar Vlad Ţepeş a continuat cu voce calculată:

-Voi sunteţi copiii noştri! Aveţi grijă de Dacia!

- Cum să facem ţara iar Dacia?!

- Ştiţi şi puteţi! Treziţi neamul dac!

MI-am îndreptat privirea spre celălalt capăt al sălii.

Zamolxe, luminos, într-o lumină argintiu-albăstruie, trona pe un jilţ de piatră luminată.

M-am închinat în faţa lui:

- Zamolxe, esti cu noi?!

- Dintotdeauna am fost şi voi fi aici cu voi, să vă  veghez şi să vă apăr!

Ei ne vegheau de milenii, iar noi doar aşteptam ajutorul...

După câteva clipe de tăcere, l-am întrebat:

- Zamolxe, care este misiunea mea în această viaţă?

- Vei scrie.

Mi s-a umplut sufletul. Ştiam că aşa va fi. Ştiam de-o viaţă...

Mă gândeam însă, cum mă voi descurca. Iar el a răspuns gândului meu:

- Vei fi ajutată.

Atunci a coborât şi m-a învăluit o coloană de lumină albastră.

Mi-am continuat întrebările:

-Zamolxe, cum putem să ne îndeplinim misiunea?

-Uniţi-vă! Şi iubiţi-vă!

Cu aceste cuvinte ale Marelui Zeu Dac, incursiunea mea în templu a luat sfârşit.

În acea după-amiază am scris „Baladă pentru Dochia”.

Este în versuri ceea ce am povestit până acum.

Baladă pentru Dochia

Glasuri suave încântă auzul

Şi se înalţă lin către Cer.

Sunt femei dace, orcând cu fusul,

Când triste veşti aduce-un străjer.

Dacia este iar atacată!

Săgeata durerii crestează în inimi.

Dar toată suflarea e-acum ridicată:

Plaiul sfânt dac, nu-l poate lua nimeni!

Când trista vestire-a fost auzită,

Deşi nu doar acum se-ntâmpla,

Măreaţa lui Decebal inimă-a fost lovită,

Aflând că romanii vor invada.

Mai mare şi-adâncă e-n suflet rana,

Ştiind că romanii sunt tribul etrusc

Desprins dintre traci şi dus l-altă mană,

Ducând cu sine şi limbă şi cult.

Legenda Romei, a celor doi gemeni,

E-a celor Zamolxe, Gemeni Divini,

Apollo şi Artemis, înfiaţi dintre semeni

De-o femeie dacă, ce azi numele-i ştim

Că-n vechea limbă”lupoaică”-nsemna.

Plecând de pe plaiul Daciei sfinte,

Peregrinii au luat tot ce-au putut aduna;

Au lăsat în urmă doar nişte morminte...

Vorbeau a noastră limbă dacă,

Scriau precum dacii scriau,

Şi au încercat să pună o perdea opacă

Între ei şi pământul ce-l părăseau.

Au luat şi legende, au luat şi balade,

Au luat ritualuri;  limba şi-au însuşit,

Încărcând-o cu sufixe pompoase,

Decretând că în lume, doar ei au merit.

N-au putut lua însă acel ceva minunat

Ce era glia noastră, cu al ei suflet.

N-au ştiut la plecare că-n urmă-au lăsat

Chemarea pământului, ce-i ca un magnet.

Nefericiţi peregrini, cu imense averi,

S-au întors tot aici, ca să muşte din glie:

Îşi doreau să fie învingători

Pe un pământ ce putea şi al lor să fie.

Iar bunul Decebal, care ştia

Cum a fost plecarea lor de Acasă,

În aceste clipe, mai mult suferea,

Că acum cu război s-au întors către casă...

După lupte şi piedici şi lungi suferinţi,

Când prin trădare, pe daci i-a răpus,

Nu i-a fost de ajuns lui Traian c-a învins,

Ci a ţintit pân’ la Dochia, de sus.

Fiică de rege şi brav luptător,

Preafrumoasa fecioară iniţiată

Nu putea fi soaţă unui atacator,

Ce-a cotropit o şesime din ţară.

Şi s-a retras fugind către munţi,

În strai popular cu negru şi roş,

Urmărită de romanii cei mulţi

Chiar şi pe Muntele Sfânt – Koga-Ion.

Fecioara cu păr cânepiu, despletit,

S-a orit cu rugă fierbinte spre zări,

Către care ochii şi-i i-a aţintit,

Cerând să scape de urmăritori.

Zamolxe, ruga i-a îndeplinit

Prăvălind peste vale avalanşă de pietre,

Sub care romanii, cu toţii-au murit,

Neurcând niciunul pe creste.

Dochia, fecioara cu capul plecat,

Ajungând la poalele stâncii bătrâne,

Nevăzută de nimeni, s-a închinat,

Făcând semnul ştiut din vechime.

În piatra rece, fereastră-a deschis,

Păşind înăuntru în plină lumină.

Apoi spre inima muntelui a descins 

Pregătind iniţiatic vremile ce-aveau să vină.

Călătorind cu multă iubire în suflet,

De pătrunzi după urma paşilor ei,

În stânca ce poartă azi, al ei nume,

Regăseşti tot la sfat pe toţi cei decenei.

Sunt într-o sală mare, ovală,

Cu un imens soare în centru gătit.

Ei stau aşezaţi, dispuşi între raze,

Privind printr-o fereastră ce spre cer au croit.

Te miră lumină spre care privesc,

Ştiind că deasupra au stâncă de munte.

Îţi dau de-nţeles că le stă în puteri

Să transforme materia în altele multe.

Lăsând-o pe Dochia să preia ritualul,

Căci e nădejdea de-a Daciei vieţi,

Ne îndreptăm spre un salon, cum altul

Nu găseşti pe teritoriul întregii cetăţi.

E marea sală de piatră, în care

Strămoşii aşezaţi în jilţuri la masă,

Veghează la neamul iubit, pentru care

Ei şi-au dat viaţa, pentru-o viaţă frumoasă.

Întreabă-i cu sufletul ce fac pentru noi;

Îţi vor răspunde:”V-am creat pe voi!”

Şi-atunci vei simţi pe umeri povară,

Responsabilitatea ce-o ai pentru Ţară.

Şi-ai să-l auzi pe Ştefan cum tună:

-„Voi sunteţi urmaşii urmaşilor urmaşilor mei!

Vouă v-am lăsat Moldova pe mână!

Aveţi grijă de ea, fiii mei!”

Ţi se-nfioară şi sângele-n vene

De durerea neamului din care te tragi.

Şi-ţi iei pe umeri cruci din ruine,

Să spui lumii că noi suntem daci!

Zamolxe în capăt de masă, pe tron,

Aşteaptă tăcut să îl poţi privi.

Te miri că-i acolo, de parcă n-ai şti.

Dar el îţi răspunde cu cel mai cald ton.

„Să ştiţi că aici sunt dintotdeauna!

Să vă iubesc şi să vă apăr cu tot zelul!

Iar acum vă ajut să vă-ndepliniţi misiunea:

„Uniţi-vă!” şi „Iubiţi-vă!”, spune Zeul.

Acolo drumul tău ia sfârşit.”

Încărcaţi de povestea vremurilor trecute, am meditat lângă Stâncă.

Fâşii de noapte se agăţau de cer.

După meditaţie am plecat spre maşini, inspirând cu toată puterea acel aer ADEVĂRAT.

După ani înţeleg vorbele Zeului, în privinţa misiunii mele.

Chiar în acea toamnă am primit ajutorul să public prima mea carte: un volum de poezii –„Tu şi eu”, separată tematic de poze ale sculturilor lui Brâncuşi.

Apoi, am lucrat opt ani şi ceva la prima carte de proză: călătoria iniţiatică – „Incursiuni în Atlantida”. Şi am fost neîndoios ajutată. Nu era uşor să se intre în spaţiul energetic atlant.

Apoi a început seria Moştenirilor Atlante, cărţile pentru copii şi cele de analiză psihologică. Şi am o serie luuuungă de teme în lucru...

Cu ajutorul lui Dumnezeu, a scânteii Divine din interior, programând foarte clar şi ferm împlinirea a ceea ce am de făcut, vor fi scrise. Informaţiile pe care le am de transmis le dau tuturor care le cer. Le transmit şi prin cursuri, în drumeţii, în cadrul grupurilor de lucru. Simbolic, le scriu.

Şi sunt susţinută mereu!

Aflaserăm de la localnici că drumul înainte ducea la Durău. Şi era mai scurt cu vreo douăzeci de km, decât dacă ne întorceam.

Aşa că am pornit.

Pe un drum destul de singuratic.

Nu se hazardau prea mulţi pe el.

Curând aveam să vedem de ce.

Căci altfel, eram în basm, cât de frumos era!

Şi sufletele noastre cât de pline!

 Nu am mers prea mult şi au început să apară spărturile în şosea. Unele chiar cratere...

Iuliei îi plac drumurile dificile. În ultimii ani a făcut un antrenament serios pe drumurile către locurile sacre din ţară.

Gary e profesionist. Merge cu maşina ca şi cu propriile picioare.

Căci el şofa cea de-a treia maşină.

Împreună cu Ruxi mai rămăsese o zi, ca să ajungem a doua zi undeva la o gară, să se întoarcă în Bucureşti.

Nico era pentru prima oară cu „buburuza” ei pe drumuri de munte. Era a doua maşină, între Iuli şi Gary, care o şi protejeau.

Dar şi-a dat doctoratul în şofat în zilele acelea ale Ceahlăului.

Drumul nostru urca. Nu abrupt, dar constant. Şi ea foarte şerpuit.

Apoi a început drumul forestier.

„Domnişoara de oraş” a lui Nico, făcea prima oară cunoştinţă cu aşa ceva. Dar s-a descurcat de minune. Amândouă s-au descurcat de minune.

Nici nu ne-am dat seama când am ajuns pe coama muntelui.

Eram deasupra norişorilor din poiană. Ne scăldam într-o lumină arămie de apus târziu, văratec.

E magnific pe vârful muntelui.

Şi iar în norii amurgului, ca şi anul de dinainte, la Blidaru.

La un moment dat am recunoscut conturul Vărfului Toaca. Dar îl vedeam din spate, acum.

Era încă un dar, în prelungirea celui de dimineaţă.

Am ajuns cu bine la pensiune şi, după o cină veselă, ne-am îndreptat spre o binemeritată odihnă.

A doua zi porneam din nou la drum.