Mai aveam un drum de făcut. Să mergem la
Stânca Dochiei.
Era o promisiune veche de doisprezece ani
că voi reveni. Acum sosise timpul.
Călăuziţi de drumeţi, am pornit spre
legendara Stâncă, despre care tradiţiile populare povestesc mai multe versiuni.
După ce am trecut de Izvorul Muntelui,
ne-am reamintit traseul cunoscut în urmă cu doisprezece ani.
După ce am abandonat drumul şi ne-am parcat lângă bariera de unde
începea drumul pe jos, tocmai cobora un grup condus de un preot. Fuseseră să se
roage şi să se închine... străbunilor... şi lui Dumnezeu pentru acest loc
sacru, pentru care s-au adus mulţumiri.
Preotul ne-a dat şi nouă binecuvântarea,
cu inimă sinceră şi deschisă.
Era deja aproape şapte seara.
Am pornit spre Stâncă. Traseul este o
pajişte între păduri şi munţi. Durează cam patruzeci de minute. Singuri în
natură, cu sufletul mânat de dorul trecutului... întâlnindu-ne, în răstimpuri
cu grupuleţe care coborau de pe munte... dar şi depăşiţi de alţii, mai
mergători de munte, care urcau mai sus decât noi...
Într-un aer ... ADEVĂRAT... cu miros de
pământ plouat şi cu chipuri din muşchi pe pietrele de pe drum...
Ne aşteptau... Ne aşteptau străbunii la
rugă... căci ştiau că vom veni... sosise momentul să venim...
Şi am ajuns.
Şi-am povestit cum prima oară când am
venit... aveam în rucsac lumânare – candelă, chibrit, cărbuni şi tămâie. Când
le-am luat de acasă, a fost un gest reflex, mecanic. Nu ştiam de ce le iau.
După aceea, am luat mereu. Culmea este că le luasem şi cu mine în această
drumeţie la Stâncă.
Gândindu-mă să le aprind, am căutat o
bucată de lemnişor, să nu fac murdar şi să nu risc să ard mai mult decât ceea
ce vroiam.
Am văzut bucata de lemn încă din clipa
când mi-am terminat gândul. Şi m-am dus s-o iau...
Avea urme de liant... Fusese lipită pe
Stâncă... Din reflex, am întors-o cu faţa în sus...
...Era o icoană... foarte ştearsă... cu
chipul Maicii Domnului... pe care o pusesem aici ultima oară când am fost... cu
puţin timp înainte de a muri data trecută...
Mi-am lăsat un semn... Iar acum am venit
să-l iau...
Tot atunci am văzut şi evenimentele după
care s-a născut legenda Dochiei.
Dar înainte de aceasta, am meditat mai
departe de Stâncă şi am văzut istoria unei existenţe.
Acea poveste am cuprins-o în versuri,
acum doispezece ani.
Exist
Am venit aici din Nemărginire,
Dintr-o altă lume, pe cale de stele,
Căutând planeta cu multă Iubire
Unde să renască preaplinul inimii mele.
Am împlinit misiunea primită
Şi m-am întors cu un nou mesaj
Am locuit într-o piatră ciobită,
Izbită de-al râului, drag talaz.
Am sălăşluit într-o mică sămânţă
Dintr-un con de brad; risipită pe jos,
M-am ancorat în glia fertilă
Şi-am crescut într-un brad umbros.
Am căutat ascensiunea-n trăire.
Şi-am dvenit Om, mai târziu,
Încercând să ofer întreaga-mi Iubire,
Darul cel mai de preţ din sufletul viu.
Şi cum Roata Schimbării se învârte
Neîncetat în acest Spaţiu şi Timp,
Am călătorit în lungi vremi trecute,
Schimbând continente, ţări, anotimp.
Călăuzită de firul Luminii,
M-am întrupat unde-a fost ursit,
Încercând mereu să dau glas minunii
C-am fost creată şi că exist.
.
Încărcată de vraja trecutului am urcat şi
am găsit icoana.
M-am rugat simplu, cu lacrimi de cuvinte.
Şi am plecat la fel de simplu, dar cu sufletul încărcat de aduceri –aminte.
A doua zi am revenit .
Îmi căutam locul pentru meditaţie.
Şi, până nu l-am găsit strict, nu am
putut medita.
Era sus pe Stâncă, unde se ajunge urcând
prin spatele Stâncii.
Exista un singur loc unde puteam să stau,
nici mai le dreapta, nici mai la stânga. Era vorba de energii foarte clare,
activate pentru anumite ritualuri. Trebuia să intru pe fluxul lor, ca să le
percep.
În continuare voi transcrie din jurnalul
acelei călătorii:
„Joi, 03 august 2000,
Sunt sus, pe Stânca Dochiei. E
impresionant. De aici se poate cuprinde cu privirea întreaga vale, care este
aproape... şi totuşi departe...
Cer să văd evenimentele care au dat
numele Stâncii.
În transă, văd o cruce mare şi lată,
verde, ce se întindea pe toată valea. E glia dacă. Dar crucea e traversată de o
cruce roşie, punctată. Am simţit că era un pericol.
Am cerut să văd imagini.
Mi-a apărut o legiune romană, care
înainta pe drumul pe unde veniserăm noi. Urmărea ceva... sau pe cineva...
O văd!
E Dochia!
Urca grăbită, cu părul despletit şi în
dezordine. E îmbrăcată în strai popular. Peste o fustă albă are o fotă cu dungi
orizontale, roşii şi negre. În sus, are o ie ţesută cu roşu şi negru. Are părul
lung, cânepiu.
Aleargă până sus.
Se opreşte şi se roagă lui Zamolxe s-o
scape de urmăritori.
Începe o avalanşă de pietre, care-i
striveşte pe toţi. Cel puţin aşa credea ea.
Peste timp, eu simţeam însă nişte ochi
iscoditori.
Şi l-am văzut. Un soldat roman. O
iscoadă. Ascuns după un copac viguros.
Primul impuls a fost să-l blochez cumva.
Să-i blochez vederea... sau memoria... Simţeam că Dochia urmează să facă ceva
important, vital pentru ea, dar care nu trebuia văzut de romani. De aceea a şi
riscat când s-a oprit să se roage lui Zamolxe. Dar era vorba despre ceva mult
mai important decât ea.
Ceea ce m-a oprit, a fost sufletul.
Simţeam că nu am voie să schimb istoria.
Apoi am înţeles.
Acea iscoadă avea să povestească ceea ce
i s-a întâmplat Dochiei.
Şi
aşa avea să se nască legenda... căci povestea aceea era neverosimilă...
Iar din legendă, oamenii aveau să
numească acea stâncă – Stânca Dochiei.
Pentru profani, putea fi o babă cu nouă
cojoace, că aşa arată...
Dar iniţiaţi... ei ştiau. Pentru ei era
marcat locul...
Dochia, ajunsă la poalele stâncii şi crezând
că nu o mai vede nimeni, a făcut un semn secret, magic, doar de ea ştiut.
În stâncă s-a făcut o fereastră de lumină
auriu-albăstruie, în care a păşit Dochia.
Piatra era intrarea într-un vechi templu
subteran, moştenit din vechime şi folosit acum de iniţiaţii daci.
Dochia a coborât nişte trepte de pământ
pe firul unei ape.
A ajuns într-o sală mare, ovoidală, în
centrul căreia era un soare imens, conturat pe un podium pe pardoseală. Era
albastru, cu irizaţii de portocaliu, care este culoarea complementară. Iar
razele argintii, erau imense.
Deasupra soarelui era o fereastră
luminată puternic.
Dar eu ştiam că trebuie să fie tone de
stâncă deasupra.
Şi am înţeles că străbunii puteau
transforma materia. Aici făcuseră din piatră – fereastră de lumină...
În jurul soarelui stăteau iniţiaţii.
O aşteptau pe preoteasa lor, al cărei
nume era atât de apropiat de al Daciei: Dochia – Dacia...
Ea era simbolul supravieţuirii lor. Prin
ea vor trăi. Prin ea va trăi Dacia! Ea
era Dacia...
Mai departe, sufletul meu călător a
lăsat-o pe Dochia să-şi tragă sufletul şi să înceapă ritualurile iniţiatice.
Mi-am urmat drumul spre sala următoare.
E sala de piatră a străbunilor noştri,
care veghează cu sufletul lor veşnic viu şi cald, din trupurile unor uriaşi
daci de piatră, aşezaţi în jurul unei mese lungi de piatră.
Constat cu oarece stupoare că am mai fost
în această sală,...
dar am intrat dinspre sud...
şi am scris o lucrare, „Locaşul istoriei
românilor”,...
pentru o prezentare literară,...
ocazionată de 1 Decembrie, Ziua Naţională
a României,...
în urmă cu şaptesprezece ani,...
descriind
o călătorie...
despre care atunci nu ştiam că este
iniţiatică...
Protagonistul călătoriei era Vlad...
Lectorul primelor cursuri de
spiritualitate la care am fost, era tot un Vlad...
Amintirile şi coerenţele mi se îmbulzeau
în minte...
Nu eram prima oară aici...
Am mulţumit străbunilor că m-au primit.
Le-am cerut ajutorul pentru ţară.
Mi-a răspuns unul dintre ei:
- Voi trebuie să vă ajutaţi! Salvarea
voastră e în voi!
- Bine, dar voi ce faceţi aici? i-am
întrebat.
- Veghem.
- Şi ce faceţi când se înrăutăţeşte
situaţia?
- V-am făcut pe voi! mi-a răspuns
liniştit glasul străbun.
În acel moment am înţeles că misiunea
noastră este uriaşă... iar răspunderea – colosală...
Atunci Ştefan s-a ridicat din jilţul de
piatră şi mi-a spus cu voce puternică, tunătoare, dar caldă şi plină de iubire:
- Voi sunteţi urmaşii urmaşilor urmaşilor
mei!!! Vouă v-am lăsat Moldova!!! Aveţi grijă d ea, fiii mei!!!
Dojana din glasul lui m-a durut pentru toată
durerea neamului. Lacrimi amare îmi alunecau pe obraji.
Iar Vlad Ţepeş a continuat cu voce
calculată:
-Voi sunteţi copiii noştri! Aveţi grijă
de Dacia!
- Cum să facem ţara iar Dacia?!
- Ştiţi şi puteţi! Treziţi neamul dac!
MI-am îndreptat privirea spre celălalt
capăt al sălii.
Zamolxe, luminos, într-o lumină
argintiu-albăstruie, trona pe un jilţ de piatră luminată.
M-am închinat în faţa lui:
- Zamolxe, esti cu noi?!
- Dintotdeauna am fost şi voi fi aici cu
voi, să vă veghez şi să vă apăr!
Ei ne vegheau de milenii, iar noi doar
aşteptam ajutorul...
După câteva clipe de tăcere, l-am
întrebat:
- Zamolxe, care este misiunea mea în
această viaţă?
- Vei scrie.
Mi s-a umplut sufletul. Ştiam că aşa va
fi. Ştiam de-o viaţă...
Mă gândeam însă, cum mă voi descurca. Iar
el a răspuns gândului meu:
- Vei fi ajutată.
Atunci a coborât şi m-a învăluit o
coloană de lumină albastră.
Mi-am continuat întrebările:
-Zamolxe, cum putem să ne îndeplinim
misiunea?
-Uniţi-vă! Şi iubiţi-vă!
Cu aceste cuvinte ale Marelui Zeu Dac,
incursiunea mea în templu a luat sfârşit.
În acea după-amiază am scris „Baladă
pentru Dochia”.
Este în versuri ceea ce am povestit până
acum.
Baladă pentru Dochia
Glasuri suave încântă auzul
Şi se înalţă lin către Cer.
Sunt femei dace, orcând cu fusul,
Când triste veşti aduce-un străjer.
Dacia este iar atacată!
Săgeata durerii crestează în inimi.
Dar toată suflarea e-acum ridicată:
Plaiul sfânt dac, nu-l poate lua nimeni!
Când trista vestire-a fost auzită,
Deşi nu doar acum se-ntâmpla,
Măreaţa lui Decebal inimă-a fost lovită,
Aflând că romanii vor invada.
Mai mare şi-adâncă e-n suflet rana,
Ştiind că romanii sunt tribul etrusc
Desprins dintre traci şi dus l-altă mană,
Ducând cu sine şi limbă şi cult.
Legenda Romei, a celor doi gemeni,
E-a celor Zamolxe, Gemeni Divini,
Apollo şi Artemis, înfiaţi dintre semeni
De-o femeie dacă, ce azi numele-i ştim
Că-n vechea limbă”lupoaică”-nsemna.
Plecând de pe plaiul Daciei sfinte,
Peregrinii au luat tot ce-au putut aduna;
Au lăsat în urmă doar nişte morminte...
Vorbeau a noastră limbă dacă,
Scriau precum dacii scriau,
Şi au încercat să pună o perdea opacă
Între ei şi pământul ce-l părăseau.
Au luat şi legende, au luat şi balade,
Au luat ritualuri; limba şi-au însuşit,
Încărcând-o cu sufixe pompoase,
Decretând că în lume, doar ei au merit.
N-au putut lua însă acel ceva minunat
Ce era glia noastră, cu al ei suflet.
N-au ştiut la plecare că-n urmă-au lăsat
Chemarea pământului, ce-i ca un magnet.
Nefericiţi peregrini, cu imense averi,
S-au întors tot aici, ca să muşte din
glie:
Îşi doreau să fie învingători
Pe un pământ ce putea şi al lor să fie.
Iar bunul Decebal, care ştia
Cum a fost plecarea lor de Acasă,
În aceste clipe, mai mult suferea,
Că acum cu război s-au întors către
casă...
După lupte şi piedici şi lungi suferinţi,
Când prin trădare, pe daci i-a răpus,
Nu i-a fost de ajuns lui Traian c-a
învins,
Ci a ţintit pân’ la Dochia, de
sus.
Fiică de rege şi
brav luptător,
Preafrumoasa
fecioară iniţiată
Nu putea fi soaţă
unui atacator,
Ce-a cotropit o şesime din ţară.
Şi s-a retras fugind către munţi,
În strai popular cu negru şi roş,
Urmărită de romanii cei mulţi
Chiar şi pe Muntele Sfânt – Koga-Ion.
Fecioara cu păr cânepiu, despletit,
S-a orit cu rugă fierbinte spre zări,
Către care ochii şi-i i-a aţintit,
Cerând să scape de urmăritori.
Zamolxe, ruga i-a îndeplinit
Prăvălind peste vale avalanşă de pietre,
Sub care romanii, cu toţii-au murit,
Neurcând niciunul pe creste.
Dochia, fecioara cu capul plecat,
Ajungând la poalele stâncii bătrâne,
Nevăzută de nimeni, s-a închinat,
Făcând semnul ştiut din vechime.
În piatra rece, fereastră-a deschis,
Păşind înăuntru în plină lumină.
Apoi spre inima muntelui a descins
Pregătind iniţiatic vremile ce-aveau să
vină.
Călătorind cu multă iubire în suflet,
De pătrunzi după urma paşilor ei,
În stânca ce poartă azi, al ei nume,
Regăseşti tot la sfat pe toţi cei
decenei.
Sunt într-o sală mare, ovală,
Cu un imens soare în centru gătit.
Ei stau aşezaţi, dispuşi între raze,
Privind printr-o fereastră ce spre cer au
croit.
Te miră lumină spre care privesc,
Ştiind că deasupra au stâncă de munte.
Îţi dau de-nţeles că le stă în puteri
Să transforme materia în altele multe.
Lăsând-o pe Dochia să preia ritualul,
Căci e nădejdea de-a Daciei vieţi,
Ne îndreptăm spre un salon, cum altul
Nu găseşti pe teritoriul întregii cetăţi.
E marea sală de piatră, în care
Strămoşii aşezaţi în jilţuri la masă,
Veghează la neamul iubit, pentru care
Ei şi-au dat viaţa, pentru-o viaţă
frumoasă.
Întreabă-i cu sufletul ce fac pentru noi;
Îţi vor răspunde:”V-am creat pe voi!”
Şi-atunci vei simţi pe umeri povară,
Responsabilitatea ce-o ai pentru Ţară.
Şi-ai să-l auzi pe Ştefan cum tună:
-„Voi sunteţi urmaşii urmaşilor urmaşilor
mei!
Vouă v-am lăsat Moldova pe mână!
Aveţi grijă de ea, fiii mei!”
Ţi se-nfioară şi sângele-n vene
De durerea neamului din care te tragi.
Şi-ţi iei pe umeri cruci din ruine,
Să spui lumii că noi suntem daci!
Zamolxe în capăt de masă, pe tron,
Aşteaptă tăcut să îl poţi privi.
Te miri că-i acolo, de parcă n-ai şti.
Dar el îţi răspunde cu cel mai cald ton.
„Să ştiţi că aici sunt dintotdeauna!
Să vă iubesc şi să vă apăr cu tot zelul!
Iar acum vă ajut să vă-ndepliniţi misiunea:
„Uniţi-vă!” şi „Iubiţi-vă!”, spune Zeul.
Acolo drumul tău ia sfârşit.”
Încărcaţi de povestea vremurilor trecute,
am meditat lângă Stâncă.
Fâşii de noapte se agăţau de cer.
După meditaţie am plecat spre maşini,
inspirând cu toată puterea acel aer ADEVĂRAT.
După ani înţeleg vorbele Zeului, în privinţa
misiunii mele.
Chiar în acea toamnă am primit ajutorul
să public prima mea carte: un volum de poezii –„Tu şi eu”, separată tematic de
poze ale sculturilor lui Brâncuşi.
Apoi, am lucrat opt ani şi ceva la prima
carte de proză: călătoria iniţiatică – „Incursiuni în Atlantida”. Şi am fost
neîndoios ajutată. Nu era uşor să se intre în spaţiul energetic atlant.
Apoi a început seria Moştenirilor
Atlante, cărţile pentru copii şi cele de analiză psihologică. Şi am o serie
luuuungă de teme în lucru...
Cu ajutorul lui Dumnezeu, a scânteii
Divine din interior, programând foarte clar şi ferm împlinirea a ceea ce am de
făcut, vor fi scrise. Informaţiile pe care le am de transmis le dau tuturor
care le cer. Le transmit şi prin cursuri, în drumeţii, în cadrul grupurilor de
lucru. Simbolic, le scriu.
Şi sunt susţinută mereu!
Aflaserăm de la localnici că drumul
înainte ducea la Durău. Şi era mai scurt cu vreo douăzeci de km, decât dacă ne
întorceam.
Aşa că am pornit.
Pe un drum destul de singuratic.
Nu se hazardau prea mulţi pe el.
Curând aveam să vedem de ce.
Căci altfel, eram în basm, cât de frumos
era!
Şi sufletele noastre cât de pline!
Nu
am mers prea mult şi au început să apară spărturile în şosea. Unele chiar
cratere...
Iuliei îi plac drumurile dificile. În
ultimii ani a făcut un antrenament serios pe drumurile către locurile sacre din
ţară.
Gary e profesionist. Merge cu maşina ca
şi cu propriile picioare.
Căci el şofa cea de-a treia maşină.
Împreună cu Ruxi mai rămăsese o zi, ca să
ajungem a doua zi undeva la o gară, să se întoarcă în Bucureşti.
Nico era pentru prima oară cu „buburuza”
ei pe drumuri de munte. Era a doua maşină, între Iuli şi Gary, care o şi
protejeau.
Dar şi-a dat doctoratul în şofat în
zilele acelea ale Ceahlăului.
Drumul nostru urca. Nu abrupt, dar
constant. Şi ea foarte şerpuit.
Apoi a început drumul forestier.
„Domnişoara de oraş” a lui Nico, făcea
prima oară cunoştinţă cu aşa ceva. Dar s-a descurcat de minune. Amândouă s-au
descurcat de minune.
Nici nu ne-am dat seama când am ajuns pe
coama muntelui.
Eram deasupra norişorilor din poiană. Ne
scăldam într-o lumină arămie de apus târziu, văratec.
E magnific pe vârful muntelui.
Şi iar în norii amurgului, ca şi anul de
dinainte, la Blidaru.
La un moment dat am recunoscut conturul
Vărfului Toaca. Dar îl vedeam din spate, acum.
Era încă un dar, în prelungirea celui de
dimineaţă.
Am ajuns cu bine la pensiune şi, după o
cină veselă, ne-am îndreptat spre o binemeritată odihnă.
A doua zi porneam din nou la drum.