Următorul popas de pe lista noastră era
Mănăstirea Petru Vodă, unde stăreţeşte
Preotul Arhimandrit Iustin Pârvu, cel care a făcut ca mănăstirea să devină loc
de pelerinaj al oamenilor din toată ţara.
Era o informaţie pe care o ştiusem, dar
la care nu cuplasem când am primit lista cu mănăstiri pe care este bine să le
vizităm.
Îmi doream să o vizităm pentru că am mai
văzut-o şi în urmă cu doisprezece ani şi mi-a plăcut foarte mult. Practic, cel
mai mult dintre toate cele vizitate atunci.
Mi-a plăcut foarte mult pictura
exterioară, în stil bizantin (ca şi cea interioară), dar şi culorile folosite –
vii, pline de viaţă, care îmbiau la viaţă, nu la tristeţe, mohorâre, vină şi
păcat.
Şi mi-au plăcut candelabrele unice, din
coarne de cerb. Sper doar să nu fi fost omorâţi cerbii, ci doar să fi fost
luate coarnele unor cerbi care au murit fără influenţa omului.
Speram să văd din nou acel colţ de rai,
cocoţat pe munte, în mijlocul unei păduri, unde aerul îţi înroşea obrajii şi
simţeai că eşti din nou copil, în palma lui Dumnezeu.
Am urmărit indicaţiile, dar am ajuns la o
altă mănăstire din zonă, o mănăstire de maici...
O aşezare gospodărească, în care
trebuinţa şi truda erau la ele acasă.
Ne-a plăcut foarte mult felul în care
erau aşezate lemnele pentru iarnă, în formă de căpiţă. Chiar ne-am oprit să
admirăm ingeniozitatea, dar şi aspectul atractiv.
Din nefericire, ca şi în multe alte
mânăstiri de maici (nu în toate, că la Nămăieşti nu este aşa; dar la Prislop,
unde este înmormântat Părintele Arsenie Boca,majoritatea măicuţelor sunt aşa),
şi aici se manifesta frustrarea, mascată de o habotnicie dureroasă, care îi
separa net pe cei veniţi în vizită de aceste femei refugiate în mănăstire.
Pentru că la ele nu se simte,... nu emană
iubirea creştinească despre care aud şi o propovăduiesc – doar cu gura, nu şi
cu sufletul...
Nu se simte că au înţeles că suntem toţi
creaţi de Dumnezeu, şi cei din mănăstire, dar şi cei din afara ei.
Suntem cu toţii copiii iubiţi ai lui Dumnezeu.
Locul în care trăim este o alegere, mai
mult sau mai puţin liberă, dar care nu uşurează nimănui în mod exagerat
lecţiile de viaţă.
Oriunde am trăi, avem de învăţat lecţiile
de viaţă cu toţii.
Faptul că multe măicuţe tind să fie aspre
cu femeile, pleacă din frustrările lor
interioare.
Se comportă ca şi cum singurul veşmnânt
adecvat este cel monahal, iar femeile în pantaloni, cu o ţinută de oraş, fără
un acoperământ pe cap, cu unghiile lăcuite, chiar dacă nu sunt vulgare, sunt...
persoane rele.
Concepţia este că femeile din exterior se
pot aranja, se pot face frumoase şi să fie admirate, dar şi să fie iubite de
bărbaţi.
Pornind de la acest lucru, este foarte
clar că distanţa dintre monah şi mirean începe de la sexualitate, în cea mai
mare măsură.
Asta pentru că este un subiect căruia i
se acordă foarte multă atenţie, deşi nu pozitivă. Dacă am mai creşte puţin
spiritual, am înţelege altfel dorinţa sexuală sau lipsa ei firească. Şi am
merge puţin mai sus în respectul pentru noi înşine: suntem chiar atât de
frustraţi la nivel de mase, încât sexualitatea celorlalţi devine cel mai
important subiect pentru noi??
Dar chiar este problema noastră cum îşi abordează
ceilalţi sexualitatea??
Nu sunt mediatizate realizările acestor
oameni, credinţa reală şi legătura frumoasă cu Dumnezeu pe care o au unii
dintre ei, nu sunt suficiente legături între cele două lumi, care să permită
interacţiuni constructive, ajutoare reale, recunoaşterea limitelor, a temerilor
şi a speranţelor... ci sunt atât de multe blocaje!!...
Psihanalitic, modul lor de viaţă oferă un
subiect amplu de dezbatere. Central, din nefericire, dar nu din cauza lor, ci a
sistemului, stă frustrarea sexuală.
Cu ce influenţează negativ sisteml?
Sunt două influenţe majore: 1. lipseşte concepţia
despre o sexualitate sănătoasă; 2. rigiditatea interdicţiei vieţii lor sexuale.
1.Este foarte adevărat că multe din
învăţăturile religioase propovăduiesc abstinenţa sexuală, permiţând relaţii
sexuale doar între parteneri căsătoriţi şi doar cu scopul procreerii.
Dar pentru cei care au un libido mai
ridicat?
Ei sunt posedaţi! Şi trebuie să facă
eforturi de a scăpa de chemările trupului.
Dar oare Dumnezeu de ce a dat
posibilitatea relaţiilor sexuale, la oameni, şi în afara perioadelor de rut?,
cum este la animale, care se împerechează DOAR în perioadele de rut, căci în
altă perioadă nu pot fi penetrate femelele?!...
Oare omenirea nu a învăţat încă din
secole de suferinţă că nu aceasta este calea?
Sunt criticaţi şi mediatizaţi cu un
puternic blam general călugării care practică homosexualitatea. E o practică
veche, apărută din timpuri foarte vechi, ca necesitate a descărcărilor sexuale,
în comunităţile de bărbaţi (în special în armate, dar şi în închisori de
bărbaţi, chiar şi în mânăstiri de bărbaţi). NU în toate! Dar în multe!
Instinctul nu moare dacă trupul este
acoperit de o haină monahală.
Jurămintele de castitate fac foarte mult
rău.
Şi pentru călugării şi pentru călugăriţele
care nu au reuşit să-şi înfrâneze sexualitatea, constituie o frământare aproape
permanentă,... un gând care tinde să ocupe întreg spaţiul gândurilor... şi
adesea generează comportamente homosexuale, care să descarce hormonii sexuali
produşi datorită necesităţilor, gândurilor şi dorinţelor înfrânate, dar forţat,
căci dorinţele rămân!...
Cu cât mediatizarea sexualităţii este mai
pronunţată, cu atât în egregorul colectiv sunt lansate mai multe gânduri,
trăiri, senzaţii, dorinţe sexuale... Iar lupta interioară a acestor oameni,
care primesc şi ei informaţii din egregor, (deşi se retrag în spaţii separate,
tocmai ca influenţele din jur, ispitele, să fie mai mici), ei tocmai că se
luptă mai mult cu ei înşişi şi pornirile sexuale înfrânate.
Nu este imposibil să se trăiască fără
viaţă sexuală.
Este posibil să se trăiască chiar bine şi
fără viaţă sexuală, dar dacă aceasta
este propria opţiune.
O fac şi femei şi bărbaţi de pe tot
globul. Fără să fie călugări sau preoţi. Fără să existe neapărat o impunere.
Fără să fie rezultatul unor blocaje în sectorul sănătăţii.
Atâta vreme cât sexualitatea umană, cu
bioritmul ei, diferit pentru fiecare
persoană în parte, îşi reclamă drepturile, este o necesitate organică,
asemenea hranei, apei, etc.
Alegerea abstinenţei este benefică atunci
când vine ca o rezultantă firească a unei concepţii de viaţă. Se întâmplă mai
ales celor care au venit din spaţii astrale superioare, şi care, de-a lungul
evoluţiei lor au deprins altă atitudine faţă de sexualitate. Ei, da, o înţeleg
ca act procreativ, pentru că nu au nevoie de satisfacţii sexuale ca să evolueze
sau să se simţă împliniţi ca fiinţe.
În schimb, omul, da!
Mai mult, exponenţii vieţii monahale nu
sunt întotdeauna spirite foarte evoluate. Mulţi se retrag în mănăstiri promişi
de familii (cum se făcea mai ales în trecut); datorită unor decepţii şi a unei
neadaptări la condiţiile vieţii sociale; pentru că este un refugiu care oferă
adăpost şi hrană... sunt multe motivaţii... dar puţini se duc din convingere
sinceră şi reală... puţini chiar sunt sinceri cu ei înşişi...
Puţini sunt cei aleşi – şi se remarcă –
cei care se retrag dintr-o chemare interioară, datorită concepţiilor, datorită
legăturii pe care o simt cu Dumnezeu şi pe care o vor permanentă şi ştiu că
printre mireni este greu de ţinut!...
Dacă oamenii ar fi educaţi cu ideea că
sexualitatea are ca scop doar procreerea, altfel ar funcţiona şi organismul
lor, coordonarea psihică şi hormonală ar fi altfel.
Atunci nu ar fi necesare jurăminte,
despre care chiar Biserica spune că nu este voie să se facă.
În anii mei de practică terapeutică am
întâlnit multe persoane care încă erau afectate de jurămintele de castitate
făcute în vieţile monahale trecute şi, repetate insistent, ca motiv că trebuie
să se înfrâneze, iar ele funcţionau şi peste vieţi. Şi îmbracă multe forme
ciudate, care să împiedice manifestarea sexualităţii: sunt boli, sunt
concepţii, lipsă de comunicare, lipsă a adaptabilităţii în relaţie, afecţiuni
care apar la începutul vieţii sexuale... fel de fel... ele trebuiesc
investigate şi topite energiile vechilor programe. Abia după aceea oamenii pot
avea o viaţă normală. Dacă nu, au de aşteptat până se consumă toate energiile
impregnate în program, pentru ca acesta să nu mai fie funcţional. Nealimentat,
uşor– uşor, va dispărea.
2.
O atitudine rigidă, care să impună o restricţie, este mai greu de acceptat,
pentru că psihicul nostru este dotat cu un parametru – rezistenţa psihică. Este
un program de opoziţie faţă de impuneri, intruziuni, forţări...
Este adevărat, cei care optează pentru
viaţa monahală şi fac jurămintele de castitate, sărăcie şi supunere – trec
printr-o perioadă de probă, în care iau contact direct cu viaţa monahală, cu
restricţiile şi limitările impuse de ea, faţă de programul şi libertatea
mirenilor. În mod normal, cei care nu simt că sunt făcuţi pentru acest drum, că
nu este calea lor, că nu ar reuşi să asimileze acest mod de viaţă ca normal
pentru ei, nici nu ar trebui să-l urmeze, nu ar trebui să se călugărească.
Cei care o fac, chiar ar fi bine să se
schimbe radical în interior.
Altfel, vor tânji cel mai mult timp, după
fructele interzise, se vor chinui, nici buni călugări sau călugăriţe nu vor fi,
iar acea viaţă va fi o suferinţă lungă.
Într-o atare situaţie, cum să mai dea
iubire creştinească în jur??!!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu