Ploaia nu mai venea…
O aşteptam pentru
copacii care ne ieşeau istoviţi în cale, o chemam pe nume, mă făcusem apă ca să
m-audă ploaia şi nu-mi trecea prin cap că poate copacii aştia ştiau ei de ce nu
o cheamă singuri, că poate cunoşteau deja un rost al focului şi pentru el îşi
dădeau cu nonşalanţă verdele. Poate ca să pricepem noi mai bine îndurau copacii
setea.
Poate ca să ne
amintim, în lipsa ei, de apă. Să ne-o prindem şuvoaie în păr şi-aşa, având cu
noi de-acum ştiinţa de-a simţi, să ne întoarcem la drumul nostru cu paşii unui
ştrengar prin ploaie.
Apa-i emoţie – o
auzisem de atâtea ori…Cam siropos pentru
mine, am hotărât mai demult şi nu ştiam atunci ce greu se va mai lăsa
ploaia convinsă să vină şi cât de tare o voi striga pe nume, să-mi spele ea rostul
atâtor zile în care am bâjbâit prin aer, foc şi pe pământ, fără să am habar că apa câştigă întotdeauna ultima bătălie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu