Aş putea
spune, ca alţii, că ne pierdem ani mulţi din viaţă aşteptând zadarnic minuni.
Dar n-am s-o
spun – ar fi din start o plecare greşită pentru gândul meu. Nu-s pierderi
clipele lungi de răbdare, nici speranţele deşarte, nici nesperanţele, pentru că
ele fac parte tot din drum.
Ce aş putea
să spun în schimb e că toţi anii petrecuţi în aşteptarea minunilor macină zile
care ne duc la răscrucea de unde înţelegem că habar n-aveam ce-i aia o minune.
Că n-am vazut-o fiindcă nu ştiam de fapt ce şi pe unde să căutăm cu privirea.
Minunile
poate că sunt doar momente în care credinţa noastră sfidează blocajele minţii.
Când, ochind printre fisurile vechilor lentile, vedem că pentru oameni minunile
le fac tot oamenii, nu fiinţe nepământene, ciocnite într-o străfulgerare cu
Terra şi, hodoronc-tronc, cu poveştile noastre de viaţă.
Poate
minunea celui ce-aşteaptă minuni e omul care îl susţine: îi dă încredere, îi
întreţine focul de a căuta minuni. Sau poate-i cel care îl loveşte: îi dă
obstacole de depăşit, îi întreţine focul de a căuta minuni...
Sau poate
nu-i asta minunea, poate-i ceva-ul
nostru personal, motorul transformării noastre din căutători în creatori de
minuni: clipa de graţie când ne asumăm în sfârşit viaţa asta, când începem să-i
simţim simplitatea genială, să-i inspirăm curăţenia şi să-i expirăm bucuria. Parcă
minunea asta se numeşte a deveni prezent,
nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu