Cate ceva despre Eminescu

Pentru început vă propun să ne întrebăm cine a fost Eminescu.

Am putea răspunde – poet, prozator, jurnalist.  S-au păstrat de la el 46 volume în manuscris însumând 14.000 de file. Dar cât de simplistă este această formulare pe lângă uriaşa, vasta, complexa lui personalitate…

 În 1853 (deci când Eminescu avea 3 ani), Simion Bărnuţiu scria: “Când va răsări ăst luceafăr pe cerul Daciei, bătrânii ei vor întineri de bucurie, fetele ei vor corona cu flori pe îngerul care va cuteza a lua vălul străin ce-l întunecă. Feciorii îl vor purta în triumf ca pe un mare erou, care au şters macula străină de prenumele românesc. Poporul îi va eterna memoria cu mormânt de neuitare pe care îl va înălţa în inima sa cea recunoscătoare ca restauratoriul tinereţilor limbei sale.” Genială premoniţie!

În 1889, Titu Maiorescu îşi încheia studiul “Eminescu şi poeziile lui”astfel: “Literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui.”

Nicolae Iorga vedea în Eminescu “expresia integrală a sufletului românesc.” 

Constantin Noica a formulat celebra sintagmă: Eminescu este “omul deplin al culturii româneşti.”

Mircea Eliade îşi exprimă convingerea că, atâta timp cât “va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.”

Lucian Blaga, realizând o paralelă între Coşbuc şi Eminescu, scria că George Coşbuc e mai românesc, mai material poetic decât Eminescu, întrucât Coşbuc realizează românescul “prin descrierea vieţii folclorice. Dar Eminescu e de un românism sublimat, complex, creator. El e mai aproape de ideea românească. Coşbuc reprezintă poporul românesc printr-un fel de consimţământ plebiscitar, Eminescu îl reprezintă printr-un fel de legitimism de ordin divin”.

Însuşi Cioran, nihilistul Cioran, nu-şi poate reprima uimirea că, într-o ţară pe care el o flagela cu violenţă fără seamăn, în Schimbarea la faţă a României, “s-a putut naşte Eminescu”. Ce căuta pe aici – se întreba el cu retorică uimire - acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos?

Veronica Micle  l-a iubit ca o femeie tânără şi frumoasă ce era, pe el ca bărbat tânăr şi frumos, dar şi ca poetă rafinată, care a văzut în el geniul, măreţia, adâncimea gândirii lui:

“Vârful nalt al piramidei ochiul meu abea-l atinge…

Lângă-acest colos de peatră vezi-tu cât de mică sînt

Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge…

Al tău geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ.

Şi doreşti a mea iubire… Prin iubire pân-la tine.”

******

“ S-ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,

Cum să fac? Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,

Când măreaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg.

Geniu tu, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii

Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,

Martora măririi tale să fiu pân-la pragul morţii

Şi ca pe o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.” 

******

                Acum, daţi-mi voie să vă propun o altă abordare a aceleiaşi întrebări pe care am găsit-o în volumul “Între Ulysse şi Don Quijote” a marelui critic literar şi distins profesor universitar care a fost Constantin Ciopraga şi faţă de care am – şi obiectiv şi subiectiv – o mare iubire şi deschidere. În eseul “Orizonturi ale artei” din acest volum spunea: “Vorbim de sentimentul sublimului, de sentimentul naturii, de altele. În ce ar consta Sentimentul Eminescu? Iată sugestii în vederea unei posibile caracterizări:

“Unde eşti copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”…

“Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii”…

“Argint e pe ape şi aur în aer”…

“Luna… luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie”…

“Lună, tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci”…

“Floare-albastră! Floare-albastră!”…

“Prea mult un înger mi-ai părut”…

“Un demon sufletul tău este / Cu chip de marmură frumos”…

“Dulci cuvinte nenţelese, însă pline de-nţeles”…

“Femeie între stele şi stea între femei”…

“Să plutim cuprinşi de farmec / Sub lumina blândei lune”…

“Adormi-vom, troieni-va / Teiul floare peste noi”…

“Singuratice izvoare”… “Atâta murmur de izvor”…

“Lacul codrului albastru”… “Visul codrului de fagi”…

“Cerbi cu coarne rămuroase”…

“Sara pe deal buciumul sună cu jale”…

“Iară cornul plin de jale / Sună dulce, sună greu”…

“Porni luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe”…

“Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi”…

“Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină”…

“Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă”…

“Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”…

“Vreme trece, vreme vine”…

“Peste toate o lopată de ţărână se depune”…

“Mor troieni cu drag/ Aduceri aminte”…

Sunt convinsă că astfel, cu ajutorul profesorului ieşean, fiecare dinte noi şi-a amintit o clipă din viaţa lui Eminescu, sau o poezie care ne-a marcat în perioada de elev, sau apoi ca adult, o idee sau un sentiment care ne leagă de Eminescu şi ne face să-l iubim fiecare în alt mod.

BIOGRAFIE

-  S-a născut în 15 ianuarie 1850 la Botoşani cu numele Eminovici;

- Copilăria şi-o petrece la Botoşani şi Ipoteşti (“Fiind băiet păduri cutreieram…”, “O rămâi…”);

-  1858 – a urmat cu intermitenţe şcoala primară ortodoxă orientală la Cernăuţi;

-   1860-1861 – liceul german din  Cernăuţi;

-   1864 – practicant la Tribunalul Botoşani;

-   Toamna 1865 – bibliotecar personal al profesorului său Aron Pumnul;

-   În 12/24 ianuarie 1866 moare profesorul Aron Pumnul. Elevii scot broşura “Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti”, în care apare şi poezia “La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M. Eminovici, privatist;

-   În 25 februarie/9 martie 1866 debutează în revista “Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan cu poezia  “De-aş avea”;

-   1866-1869 – Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti.

Iată câteva repere ale perioadei:

1867 – sufleur şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formaţia lui Mihai Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleur şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I.L. Caragiale;

1868 – sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, cu care pleacă în turnee la Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi alte orşe bănăţene.

 Şi să-mi permiteţi să mă opresc puţin în BANAT având în vedere că eu vin din Timişoara.

Sunt documente care atestă că în 1867 Eminescu vine la Timişoara să-şi caute pe fratele Nicolae, care lucra aici într-un cabinet de avocatură. În 1868, fiind în turneu cu trupa de teatru, în pauza unui spectacol cu piesa “Mihai Viteazul”, Iulian Grozescu (poet şi ziarist născut în Colmoşul Mare – Timiş) recită poezia al cărei autor era el însuşi intitulată “Talia română”, acelaşi Grozescu despre care unii susţin că el ar fi fost primul redactor al debutului eminescian la “Familia” şi naş al lui Eminescu, că el i-ar fi schimbat numele din Eminovici în Eminescu, şi nu Iosif Vulcan. După Timişoara, trupa Pascaly pleacă la Arad, unde Eminescu îl întâlneşte pe Iosif Vulcan. De aici – la Oraviţa – prezentând un spectacol în cel mai vechi teatru din România. De la Oraviţa, trupa pleacă la Baziaş (unde intră Dunărea în ţară) şi de aici, cu vaporul, la Giurgiu. Contactul, chiar şi fugitiv al lui Eminescu, cu realităţile bănăţene, mai cu seamă cu viaţa culturală şi artistică, se va reflecta mai târziu într-o însemnare ce poartă numele “Teatrul românesc la Lugoş”. De altfel, avem mărturii că Banatul  şi cărturarii bănăţeni îi erau cunoscuţi încă din perioada gimnaziului de la Cernăuţi. A cunoscut  în biblioteca şcolii sau în cea a profesorului său Aron Pumnul cărţi semnate de Dimitrie Ţichindeal, Nicolae Tincu Velea, Petru Lupulov, Atanasie Marian Marienescu, Paul Iorgovici, Constantin Diaconovici Loga (“Epigonii” – “Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere: / Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere…”). Despre lectura cărţilor acestor autori bănăţeni stă mărturie catalogul bibliotecii gimnaziului din Cernăuţi unde Eminescu le înregistrează în calitatea sa de benevol bibliotecar.

Ilarie Chendi în prefaţa la Opere complete vol. I, Literatura populară, Bucureşti 1902, vorbeşte despre legăturile trainice ale poetului cu Banatul, de unde acesta a cules câteva creaţii populare.

Cezar Petrescu scrie “Romanul lui Eminescu” în 3 volume, Luceafărul, Nirvana şi Carmen Saeculare. În Nirvana, ni-l prezintă pe Eminescu ca mare iubitor de doine bănăţene şi purtând cu plăcere un “clăbăţ” bănăţean.

 Dar şi bănăţenii l-au preţiut mult şi l-au cinstit cum se cuvine. Şi mă voi opri doar la data de 11 octombrie 1925 când la Sânnicolau Mare s-a sfinţit cu apă de la Ierusalim primul monument dedicat lui Eminescu în România de dincolo de munţi. Împreună cu corurile din Beba Veche, Comloşu Mare, Pesac şi corurile “Doina” şi “Carmen” din Sânnicolau Mare, participă la serbare şi corul mixt din Igriş cu 180 de persoane şi astfel formează un ansamblu de 500 de corişti total. La punctul 5 din programul oficial se cântă piesa corală “Doina” compusă de Sabin Drăgoi pe versurile lui Eminescu, iar la punctul 8 – corul mixt din Igriş a interpretat piesa corală compusă de Nistor Miclea pe versurile poeziei “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”. Referitor la satul Igriş, satul naşului meu, ing. Florea Jebelean, care mi-a transmis aceste amănunte din monografia despre ţinutul natal – în 1924 se înfiinţează societatea culturală  pe care au botezat-o “Mihai Eminescu”. Revenind la dezvelirea bustului poetului, la manifestare participă poeţii Octavian Goga şi Ion Minulescu.

Urmează o viaţă plină şi complexă:

-  1869-1872 este student la Viena (o întâlneşte pe Veronica Micle); începe colaborarea la “Convorbiri literare”.

-  1872-1874 – student la Berlin cu o bursă acordată de Junimea cu condiţia să-şi dea doctoratul în filosofie, pentru că Titu Maiorescu îi propune ca după obţinerea titlului să fie numit profesor la Universitatea din Iaşi. Este perioada de mari acumulări – studiază cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală.

Opera sa poetică va fi influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică – de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Hegel şi Immanuel Kant – chiar a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia “Critica raţiunii pure” – în vederea lucrării de doctorat – dar rămâne nefinalizată. Este interesat şi de filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducere germană, iar cosmogonia din “Scrisoarea I” a fost preluată din acest text vechi indian. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet şi sunt studiate de eminescologi.

A fost influenţat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la baza prozei sale neterminate “Avatarii faraonului Tla”. De asemenea, a fost influenţat de Cartea Morţilor din mitologia egipteană. Cunoştea şi utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism.

Dar viaţa reală îl aduce din nou cu picioarele pe pământ. Două surori se îmbolnăvesc de tifos, un frate – internat la Berlin – moare lăsând datorii. Astfel trebuie să accepte postul de profesor suplinitor de logică la Institutul Academic din Iaşi, profesor de limba germană la Lic. Oltea Doamna, azi Lic. “Mihai Eminescu” – dar elevii fac grevă şi nu vin la ore ( era un profesor exigent, dar lipsit de experienţă pedagodică). Astfel în toamna lui 1874 îl găsim director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, în 1975 este corector şi redactor la “Curierul de Iaşi”, apoi revizor şcolar, şi urmează până în 1877 prima  perioadă  IAŞI. Din 1877 până în 1883 îl găsim la Bucureşti, redactor, apoi redactor şef la “Timpul”. Urmează o a doua etapă de Iaşi:

-  1844-1886 de boală şi lipsuri.

Cu permisiunea dumneavoastră să ne oprim mai mult asupra primei perioade  de Iaşi:

În epocă, erau multe maşinaţii politice de culise care-i vor marca destinul. Este o perioadă de lupte politice între conservatori şi liberali. Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice a fost conservatoare, aşa că va avea de suferit când Partidul Conservator pierde.

La 3 iunie 1876 rămâne, practic, fără mijloace de trai. Ce să putem urmări la Iaşii primei părţi a vieţii? Eminescu este întâmpinat la venire de către Vasile Pogor în casa căruia stă o vreme. Casa Pogor era numită casa cu ferestre luminate pentru că a fost prima casă particulară din Iaşi luminată electric. Astăzi este sediul “Muzeului Literaturii Române”. Aici se întâleau Junimiştii. Apoi, putem să vedem Dealul Copoului, cu Teiul lui Eminescu din fosta Grădină Publică. Aici acum se află Complexul expoziţional “Mihai Eminescu” înălţat în 1984 şi inaugurat în 1989, anul Centenarului poetului. Arealul poartă numele ”Parcul de cultură Copou”.

Apoi la Iaşi trebuie să vorbim de prietenia cu Ion Creangă, despre bojdeuca din Ţicău.

În 1875 locuieşte la Trei Ierarhi cu Miron Pompiliu, Vasile Burlă şi Samson Botnărescu, în incinta Şcolii Normale. I se spunea “Balamucul de la Trei Ierarhi” pentru că erau tineri, pentru că pentru fiecare reperele orare din zi şi din noapte erau diferite.

Să vorbim şi despre Plopii fără soţ .

Am găsit mai multe variante:

1.       Şoseaua Bucium, în apropierea Hanului “ Trei Sarmale”, unde venea adesea cu Ion Creangă pe care îl lua ca pretext ca să treacă prin faţa casei Veronicăi Micle. Iniţial au fost 29.

2.       Istoricul Iaşului Ion Mitican spune că plopii fără soţ pot fi revendicaţi şi de oraşul Târgu Frumos, dar de fapt ei s-au aflat pe strada Gh. Asachi nr. 14 unde Veronica avea o casă şi unde erau 7 plopi. În 1926, Sadoveanu publică în ziarul “Opinia” fotografia plopilor. Ar fi dispărut în 1944, când Iaşii erau linia I de front şi ar fi căzut o bombă.

3.       Eminescologul de renume Augustin Z. N. Pop publică o fotografie din Bucureşti, strada Cometa, azi Căderea Bastiliei, având curte şi plopi până în actuala Piaţa Romană nr. 6, unde locuia Cleopatra Poenaru-Lecca – “dama cea de cupă, cu zâmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi”.

4.       Importantă pentru noi rămâne însă poezia!

Dar Iaşi înseamnă cel mai mult Veronica Micle – pe care o cunoaşte la Viena unde Eminescu i-a fost ghid. Veronica, născută Ana Câmpeanu, s-a născut în 22 aprilie 1850. Vine la Iaşi din Năsăud cu mama, după ce au stat la Târgu Frumos. Este elevă la Şcoala Centrală. Se căsătoreşte la 14 ani cu Ştefan Micle, mai mare cu 30 de ani. Era frumoasă, cultă, inteligentă, bine îmbrăcată, dominatoare. Bustul ei îl întâlnim în Copou, realizat de Irimescu, care ne dezvăluie o frumuseţe greacă.

Până în 1879, când moare Ştefan Micle, dragostea lor este pură, ideatică, literară. Şi daţi-mi voie să deschid o paranteză despre puterea dragostei, despre destinul care i-a adus împreună pe Eminescu şi Veronica, cum s-au întâlnit altă dată Laura şi Petrarca, Beatrice şi Dante, Elizabeth Barrett şi Robert Browning. Horia Zilieru povesteşte despre acest ultim cuplu lucruri cutremurător de frumoase: ea era aproape oloagă, amândoi scriau sonete, ea mult mai reuşite, el doreşte s-o vadă, ea tot amână. Dar într-o zi el vine, era frig, ploua, ea îl vedea la geam şi, deşi oloagă, se ridică, coboară scările să-l întâmpine şi nu se împiedică, nu cade (spune chiar fiul lor, căci se vor căsători).

Sonet XLIII de Elizabeth Barrett-Browning

(1806-1861)

Cum să te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.

Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate

Atinge al meu suflet când străbate

Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.

Şi te iubesc cu zilnică iubire,

In paşnic fel, în zori, pe scăpătate -

Şi slobod, cum tu te lupţi pentru dreptate,

Curat, aşa cum fugi de linguşire.

Şi te iubesc cu patima avută

În vechi dureri şi cu credinţa care

Părea, cu sfinţi copilăreşti, pierdută.

Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,

Cu viaţa mea! – şi Doamne, de-mi ajută

Te voi iubi în moarte şi mai tare.

Horia Zilieru ne mai aminteşte de două momente din istorie din care trbuie să luăm aminte despre puterea poeziei: în Andaluzia secolului XI dacă un condamnat scria o poezie şi o trimitea guvernatorului, era scăpat de închisoare; în Imperiul Otoman în secolele XVI,XVII,XVIII,însă poeţilor li se tăia capul, aşa se explică de ce pt. această perioadă se cunosc numeroase capodopere, dar nesemnate. Asta este puterea dragostei, puterea poeziei… Mihai şi Veronica,doi oameni tineri, frumoşi, talentaţi, puternici,născuţi în acelaşi an, cu similitudini în zodiac, se întâlnesc şi se iubesc curat, versurile şi ale lui şi ale ei, scrisorile lor stau mărturie. Dar mărturiseşte şi Slavici: “Cu Veronica n-a avut decât raporturi ideale până la moartea lui Micle. De-ar fi voit ca să fie altfel, Eminescu ar fi dispreţuit-o şi alungat-o pentru totdeauna. El nu era om ca toţi oamenii şi nu poate fi judecat după dânşii. Mi s-a întâmplat ca, venind de la masă într-o zi, l-am întâlnit pe Eminescu care mergea atunci să mănânce. Ne-am încurcat în vorbă până noaptea târziu fără ca el să fi mâncat.” Împreună cu Slavici, Miron  Pompiliu şi Samson Botnărescu frecventează salonul literar al familiei Micle.

Dar viaţa îl loveşte iarăşi. Lucrează mult în redacţia ziarului “Timpul”, pe care îl ţinea aproape singur. Este obosit – îi scrie tatălui său despre necazul de a scrie la comandă – erau lupte politice, ideologice, el era o personalitate complexă, nu putea sta pasiv la evenimente. Ne amintim implicarea lui de pe vremea când era student la Viena în organizarea Societăţii România Jună pentru a pregăti sărbătoarea de la Putna, apoi în 24 ianuarie 1882 Eminescu infiinţează societatea Carpaţii având ca scop unirea românilor de pretutindeni şi crearea Daciei Mari. Acum este momentul în care îl supără pe ambasadorul austriac.

Şi dragostea cu Veronica devine o dragoste cu suişuri şi coborâşuri. După ce o prezentase “logodnica” sa la Bucureşti, îi cere părerea lui Maiorescu. Acesta se împotriveşte, îi face cunoştinţă lui Eminescu cu cumnata sa Mite Kremnitz şi lansează zvonuri false despre curtea ce i-ar face Caragiale Veronicăi. Titu Maiorescu nu dorea această căsătorie din mai multe motive: o fiică a Veronicăi preciza că Maiorescu s-ar fi exprimat că Eminescu căsătorit n-ar mai plânge aşa frumos în versuri; de asemenea, se ştie că Veronica a depus mărturie împotriva lui Maiorescu într-un proces intentat de o elevă. Şi munca, şi supărările în dragostea lor, şi politica vremurilor sunt elementele acestei perioade.

Radu Mihai Crişan, doctor în economie – specializarea Istoria gândirii economice, publică volumul de extrase din publicistica lui Eminescu şi-l intitulează “Eminescu interzis-gândirea politică”, reeditare a lucrării “Drumul Doinei. Arta cuvântului la Mihai Eminescu”, editura Tibo, Buc. 2008.

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Razboiului de Independenţă, a proclamării independenţei, a satisfacerii condiţiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoaşterea independenţei şi proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice şi sociale, el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societăţii româneşti din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituţie şi legea electorală, bugetul, înfiinţarea Băncii Naţionale, dările, inamovibilitatea magistraţilor, politica externă. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale şi în principal cu “Românul” condus de C.A.Rosetti.

Dar nici în interiorul Partidului Conservator nu era linişte, Eminescu intră în conflict cu Petre Carp. Şi vine ziua de 28 iunie 1883 când se zice că Eminescu a înnebunit ( boala este o invenţie care nu ne interesează). Urmează şase ani de calvar. Profesorul Nicolae Georgescu, eminolog, face unele corelări cu politica vremii: Chiar în ziua de 28 iunie 1883  Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Germania ameninţă cu războiul prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I. In acea zi este desfiinţată Societatea Carpaţii, au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, s-a pornit proces ardelenilor. În acea zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Ce voia tratatul? Ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Tratatul semnat în septembrie 1883 mută lupta ardelenilor de la Bucureşti în Ardeal. Ioan Slavici fuge din Bucureşti în 1883 şi întemeiază “Tribuna” in 1884. Timp de zece ani se va desfăşura Mişcarea memorandistă, intemeiată în 1894.

Eminescu n-a avut paralizie, n-a avut sifilis. A fost arestat de Poliţia Română de opt ori, luat din teatre, de pe stradă, din berării. După ce este trimis la Iaşi este urmărit de şeful Poliţiei Române,de agenţi austro-ungari (sunt rapoarte, el ştie – îi scrie Veronicăi), apoi de agenţi români. Era un om foarte incomod pentru activitatea lui. Este internat la Sanatoriul doctorului Şuţu – tratamentul cu mercur fiind în doze imense, mortale.

În 15 iunie 1889 moare.

Este înmormântat la umbra unui tei în cimitirul Belu.

Veronica este văzută la mormânt purtând un buchet de Nu-mă-uita. Apoi se retrage la Mănăstirea Văratec; aici alcătuieşte un album intitulat “Dragoste şi poezie”  în care transcrie versuri proprii sau unele din poeziile lui Eminescu ce i-au fost dedicate ….

Pentru prietenii din drumeţia de la Iaşi şi nu numai…

Cu drag,

Neli Moşoiu