Exerciţiu despre întuneric

        În altă călătorie, dar tot printre prieteni, luminile s-au stins în camera din Iaşi. 

          Întunericul, la început, mi s-a parut familiar şi-mi amintesc că din nevoia de a umple un timp pe care îl anticipam gol de emoţii complicate, mi-am zis: “Bine, fie…, hai să mă joc cu tine, întunericule, să văd unde mă duci şi ce-ai putea să-mi mai arăţi din ungherele mele…”

          Fără strategii, mi-am propus doar să fiu atentă şi înfiptă bine în clipa aia. Iniţial nu prea am ştiut ce să fac, iar gândurile mă străbăteau hai-hui, uşoare, simple. Eram doar noi doi, eu şi întunericul. Ne cunoşteam din mii de nopţi. Eram tovarăşi şi ne înţelegeam firesc. Ne conduceam reciproc într-o lume de fantezii menite să cheme între noi un al treilea tovarăş - lumina unor vise călduţe.

          Apoi am vrut să merg mai departe de adăpostul fortăreţei mele închipuite şi-atunci am deschis ochii. În faţă mi se conturau siluete stranii, care-mi ţipau în urechi respiraţii sacadate, iar eu am jucat chiar acolo în filmul vieţii mele un nou rol de amnezică: m-am făcut că nu-i ştiu pe oamenii din plinul acestor contururi stranii.

          Lucid, mi-am radiografiat spaima de întuneric aşa:

- ne este frică de întuneric pentru că ne este frică de ceea ce nu cunoaştem şi prin urmare nu putem controla;

-  ca să ajungem să cunoaştem este nevoie de un mic salt: de curajul de a ne arunca în necunoscut cu toată curiozitatea din noi şi cu încrederea că dacă suntem dispuşi să primim alături în noapte zâne, nu vine la înaintare în locul lor niciun bau-bau;

-  credem în lipsa luminii vizibile că ne este frică de x şi y din afară, dar dacă nu ne-ar mai fi atât de frică de noi, de toate tărâmurile neexplorate dinlăuntrul nostru, am şti cum să descompunem întunericul nopţii în mister plin de farmec.
          Ştiu că viaţa este un exerciţiu la bârnă despre nebunie şi discernământ, iar ambele sunt indispensabile ca să existe şansa unei medalii la olimpiadă, dar cred că balanţa e înclinată prea mult înspre precauţie zilele astea.

          ...Acum vă invit să stăm pe marginea hăurilor şi să ne aruncăm în întunericul din interiorul nostru ca să ducem lumina departe, în colţuri neştiute de nimeni şi neumblate - de prea mult timp - nici măcar de noi.