Povestea

Per ansamblu, suntem într-o poveste în care este vorba despre o mulţime de alte poveşti. Povestea mare şi poveştile mici sunt toate despre acum. (Undeva, pe parcurs, ne prindem că trecutul şi viitorul sunt doar instrumente fictive ajutătoare.)

Poveştile mici, vieţile noastre particulare, sunt la fel de cuprinzătoare ca aia mare; diferă doar perspectiva, iar între perspective se poate jongla uşor pe bază de intenţie şi flexibilitate.

Să luăm o poveste mică. Începutul e întotdeauna năucitor. Intrăm pe scenă fără să ştim de ce şi încotro. Urmează episodul de raportare la lume, la scenariu, dar mai ales la năstruşnicia asta în care ne-am pomenit a fi noi înşine. Ne apucăm să construim repere, puncte de sprijin pentru o căţărare pe care nu ştim încă de ce o acceptăm, de fapt nici că am acceptat-o, cu mult sens, dinainte de ridicarea cortinei.

Fiecare poveste are eroul ei care eşti “tu” sau cel puţin aşa eşti convins până când într-o zi, după probe şi paranghelii, începi să te prinzi că eşti un actor care vrea să se desăvârşească şi în exact acelaşi timp un copil genial care se joacă mereu, îşi face şi-şi desface castelele de nisip pentru că-i frumoasă joaca şi-atât de vie!

Joaca e totul, e mai presus de probe. Ţinta ei e tot mereu bucuria aia care n-are nevoie de vreun scop, altul decât bucuria însăşi.

Jucăm, nesfârşit, roluri noi, doar ale noastre. Povestea mea e cu obstacole. Şi-a ta la fel. Şi eu, şi tu ne-am încurcat în ele cândva atât de grav, că am uitat cum să vedem povestea. Dar asta e o amnezie temporară.

Am uitat de năzbâtiile ei, de bucuria însăşi. Ne-am supărat pe colegii noştri de scenă şi ne-am îmbufnat ireversibil aşa…cam cum se ceartă copiii şi pun între ei verdicte definitive: “N-o să mă mai joc niciodată cu tine!” Şi-apoi tot ei se iau de mână a doua zi şi-aleargă unul lângă altul spre noile provocări ale acelui mâine care ieri nici nu exista în capul lor.

Ce-şi amintesc de fapt copiii? Îşi amintesc că se trezesc dimineaţa doar ca să se joace. Restul e un cadru în care ei sunt creatorii, nu executanţii.

Mai demult am primit o carte; “Cum să te vindeci cu o poveste” se numea. Tehnica e pe bază de scris o poveste. Te-apuci de ea şi pe unde te împotmoleşti, la ce personaj sau în ce fază, acolo e şi indiciul pentru proba în care te-ai împotmolit acum în realitatea ta
  

Azi scriu, împreună cu voi, suma poveştilor. Ne iese foarte bine, o nebunie permanentă, într-un continuu “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.