A L T R E I L E A D R U M ZIUA ÎNTÂI

Al treilea drum a fost în Bucegi şi a durat trei zile.

Am pornit de vineri dimineaţa. Coloana s-a format la Fântâna Mioriţa, ca de obicei, cu numere pe maşini şi respectând mersul în coloană, pentru că ne ajută să deprindem anumite obişnuinţe, de care este posibil să avem nevoie la un moment dat.

E foarte adevărat, am luat şi de pe drum câteva maşini, care s-au integrat foarte bine, dar au fost şi persoane care şi-au modificat traseul după bunul plac, s-au mai şi rătăcit, creând întârzieri ale coloanei. Era firesc, un grup heterogen, cu oameni care veneau prima oară într-o drumeţie de grup...

Nu sunt adepta comportamentului în uniformă!

Dar sunt momente sau situaţii în care nivelul de civilizaţie se regăseşte în respectarea celorlalţi. În cazul acesta, era un grup, care nu putea să respecte un program dacă cei aproape patruzeci de participanţi făceau fiecare ceea ce vroia...

Când este un concediu, fiecare face ce vrea, aşa cum se simte el bine. Fiind vorba de o drumeţie de spiritualitate, cu un program încărcat, aşa cum se întâmplă adesea, trebuie să apară şi persoane care încă sunt tributare principiului plăcerii, care gândesc şi acţionează pentru aici şi acum, nu se pot ancora în principiul realităţii, care postulează că nu se poate neapărat aici şi acum, ci că intervine autocontrolul, care ajută la gestionarea acestor stări.

Drumeţia din Bucegi a fost cel mai greu de organizat drum din acest an. A avut cel mai drastic triaj, dar au  rămas şi persoane care nu s-au înscris pe traseul spiritual, deşi aşa părea, ci au venit cu totul cu alte intenţii. Acesta şi este motivul lipsei de respect pentru grup şi regulile sale. Respect în primul rând pentru oameni...

Din fericire, experienţa dureroasă a taberei anului trecut, se pare că m-a călit oarecum. Din momentul în care am văzut nivelul şi intenţiile care nu aveau legătură cu drumeţia noastră, am lăsat persoanele să se manifeste cum doreau, nu am încercat nicio corecţie, dar am greşit ascultând unele sugestii, care au produs suferinţă unor oameni dragi mie şi mie, dar ştiu că s-a întâmplat aşa pentru că mai avem de învăţat.

Şi ştiu că fiecare, până la urmă, doarme aşa cum îşi aşterne. Nu are nimeni nevoie de corecţia mea, că, dacă cineva chiar vrea să-şi dea singur cu stângul în dreptul, este liber să o facă, pentru că altfel nu poate să-şi înveţe lecţiile.

De altfel, şi în spiritualitate, ca şi în toate domeniile, există diferite categorii de oameni. Unii chiar sunt sinceri şi manifestă dorinţă de bine, alţii, tributarii oportunismului, încearcă să speculeze cum pot acest domeniu, chiar să se distreze pe seama lui, chiar şi de un Foc Sacru...

Mă bucur că nu am avut şi nici nu am vreun resentiment faţă de cei în cauză. Accept normalitatea existenţei lor. Şi mai mult: mă bucur că anumite intenţii, nu chiar corecte şi nicidecum sincere, care vizează grupurile de spiritualitate, transpar din comportamentele ... neconforme cu acest traseu.

Şi, pentru că am spus tot ceea ce era neplăcut, ar fi cazul să ne bucurăm de frumuseţea şi integrările acelui drum, care nu a fost uşor pentru nimeni.

În timp, însă, ceea ce s-a acumulat, ceea ce s-a primit, efectele benefice ale acestei experienţe se vor face simţite. La mulţi, deja se simt. Fiecare primeşte după cum a gândit, vorbit, făcut.

Căci, aceea a fost intenţia sa,  la acest drum. Şi aceea primeşte.

Aşa cum am mai spus, ceea ce dăm, aceea primim şi este mult accelerat în această perioadă.

De aceea este important pentru fiecare dintre noi să lucreze cu sine, să fim atenţi dacă ceea ce facem este Bine (în favoarea vieţii şi evoluţiei) sau nu...

Prima zi a fost drumul la Crucea de pe Caraiman. Acolo vroiam să facem şi o meditaţie a eliminării fricilor.

Drumul până acolo a fost aşa cum îl ştiu cei care l-au parcurs, accesibil. Mai puţin o bucată, unde poteca este foarte îngustă şi sub ea se cască hăul... E locul de unde eu nu am putut înainta. Simţeam chemarea nenaturală a hăului... Deja spiritele care cheamă, din acele locuri, chemau... Şi doar eu ştiam ritualul Focului Sacru...

Aşa că, mult mai prudent era să nu risc...

Am făcut drumuri pe aceşti munţi, de ani de zile... am bătut multe cărări... Iar acum erau doar cărări adesea bătute până acum... De data aceasta, însă, era ceva mai special de făcut... pentru care trebuia să am grijă...

Fiecare a mers în ritmul sufletului lui... s-au făcut poze superbe, de la flori rare, la splendoarea peisajului... cu nota lui de forţă... de independenţă... dar şi de frumos, de iubire...

Pe versantul opus Caraimanului, încă mai dăinuia focul care a mistuit păduri de munţi sacri în această vară... Generalul Chelaru a spus că aceste focuri cereau Foc Sacru...

Sunt şi versiuni ale unor intervenţii ... în contra acestor Focuri Sacre... Cert este că ... focurile... mai mult sau mai puţin spontane... au fost doar în Munţii Sacri...

Cât încă eram cu toţii pe Caraiman, s-a întunecat foarte tare... Am hotărât întoarcerea... Iar după noi a venit şi ploaia... O ploaie rece de munte... mocănească... pătrunzătoare... Dar am mers cu bine înapoi şi am coborât cu telecabina, iar de acolo am luat maşinile până la schit, unde eram cazaţi.

Cu un duş fierbinte şi puţină odihnă, am putut să ne adunăm în sala de mese, care era potrivită şi pentru meditaţia noastră, să povestim şi să aruncăm temerile noastre în hăul Caraimanului, să se dezintegreze... iar noi să ne eliberăm de temeri... pentru că, ştim bine cu toţii, nu se poate trece cu teamă în următoarea dimensiune.

Era locul unde mi se arătase cu câteva luni înainte că trebuie să facem această meditaţie... şi că trebuie să facem această meditaţie... de aceea am şi integrat drumul spre Cruce... el are o semnificaţie profund esoterică... crucea reprezintă profunda integrare, armonizarea noastră  şi ascensiunea...

Nu era obligatoriu să fim la Cruce când meditam, dar era necesar ca fiecare să ştie locul la care să se racordeze pentru a realiza meditaţia...

Era necesară şi curăţarea zonei, oricum. Sunt locuri tare umblate... de toată lumea... văzută sau invizibilă... cu intenţii foarte diferite...

Acum, bănuiesc că toată lumea ştie că această zonă a Bucegilor este Sacră... nu doar pentru că sunt tunele subterane care merg în mai multe direcţii... şi din ţară şi din afară... sau că era locul unde se antrenau trupele de elită din vechime... nu doar că era mai dificil la munte... că mai erau şi alţi munţi, unde se puteau face antrenamente militare... doar că aici erau spaţiile de depozitare a marilor averi ale străbunilor... şi vorbim nu doar de aur şi argint... poate cel mai puţin de averile materiale... vorbim de marile învăţături spirituale... de Şcoala de Mistere Zamolxiană... de informaţii şi mai vechi, despre cei care au venit din cosmos şi au creat incinte intramontane, în care şi-au creat spaţiul de viaţă... Şi astăzi se mai văd urmele cosmodroamelor acoperite acum, unde aterizau colonizatorii din cosmos... Se pare că nu degeaba mai cade câte un elicopter militar... nu românesc... prin aceste zone... sau de ce apar soldaţi care împânzesc platoul Babelor... Ştiu multe taine Babele şi Sfinxul... Şi Crucea a-ngropat mistere... Şi Omu Sfânt ce priveghează locul, nu este întâmplător paznic peste zări bătrâne...

Acestea sunt locurile de poveste unde ne hotărâsem să facem Focul Sacru...

Prima zi s-a terminat în atmosferă de bucurie.

A doua zi, cea mai grea, presupunea  urcarea la Babe şi Sfinx, cu telecabina, de unde se mergea la Omu, iar coborârea se făcea pe jos, pe Obârşia Ialomiţei, făcând o buclă peste munţi... nu întâmplător, ci ca să se întoarcă energiile în noi, să ne potenţeze pentru Focul Sacru, care urma să fie făcut în acea noapte...

Dimineaţă a venit şi a doua parte a grupului, cei care nu putuseră să-şi ia liber de vineri, iar după micul dejun, copios şi plin de iubirea celor care l-au pregătit, am pornit la drum.

Am urcat iarăşi cu telecabina la Babe...

Îţi trebuie timp să stai în tăcere şi să admiri siluetele Babelor ... şi nu doar ale Babelor, căci nu sunt doar babe acolo... sunt şi principii masculine, care respectă proporţia binecunoscută de 3/1, între feminin şi masculin... sunt anumite aranjamente ale statuilor, bătute de vânturi şi ploi... dar necreate de ele... aşa cum s-ar putea crede... e un întreg ceremonial cosmogonic... o nuntire în Cer, ceea ce se întâmplă permanent acolo... şi a adăpostit adevărata moştenire, cea spirituală, de ochii întunecaţi... aşa cum sunt ascunse privirilor toate marile noastre moşteniri,... care sunt la vedere... dar nevăzute...

Să nu credeţi că nu au fost şi dintre cei care au vrut să le desţelenească pe babe... dar s-au ales nu doar cu moarte în chinuri, ci şi cu blesteme pe neam... cu grele blesteme... sunt şi greu de descifrat, dar cumplite când acţionează... pentru că cei care trebuie să afle informaţiile păzite de acesti paznici milenari, sunt lăsaţi să le afle... cei care însă nu sunt pregătiţi sau nu trebuie să le ştie, că le folosesc în scopuri malefice... se mai dezintegrează... unii chiar mai mult decât ar fi confortabil ca să mai poată să vină la o  nouă viaţă... Blestemul Carpaţilor există... la fel de puternic ca şi cel al faraonilor... şi nu poate fi desfăcut...

Aşa că, cel mai înţelept ar fi să stai la un taifas prietenesc cu Babele şi cu Sfinxul, geamănul celui egiptean, care ştiu poveştile multor trecători de prin  timpuri... Şi, nu este indicat să te crezi superior lor... să le priveşti ca pe nişte statui fără viaţă... că nu sunt aşa... ...e nevoie să creşti ca să le poţi asculta vorbirile... dar, dacă le vorbeşti cu drag, o poţi face, că îţi vor întoarce sentimentul... şi te vei simţi cu adevărat un om binecuvântat...

Dacă s-ar descoase întregul adevăr al Bucegilor, cred că s-ar putea umple miliarde de pagini cu tot ceea ce este acolo... dar încă n-am ajuns noi să citim miliarde de pagini... aşa că, tainele lui se vor revela atunci când noi vom fi pregătiţi... şi nu în lumea  3D, a luptei pentru putere, a iluziei şi deziluziei...