Era cam şase seara când am plecat de la
Sâmbăta. Porneam prin munţi, pe drumurile
Moldovei. Aveam de traversat Cheile Bicazului şi apoi o luam pe lângă Barajul
Bicaz şi ne îndreptam spre Durău, unde aveam cazarea în primele două nopţi.
Pe urmele noastre, înserarea se cobora
nestingherită... Apoi noaptea...
Ţineam legătura cu gazda noastră din
Durău, care ne ghida... şi se mira de drumul pe care am apucat-o... de nu mai
ajungeam...
Am mers pe lângă Lacul Roşu, oglindit de
sclipiri singuratice ale unei luni, ce se frângea în cioburi... pe care le
înghiţea un întuneric de noapte adâncă...
Am continuat cu Cheile Bicazului... pe
care trebuie să mergi, ca să poţi simţi spectaculozitatea drumului tăiat
printre stânci ce ascundeau luna, pentru ca apoi să scape din ascunzătoare şi
să-şi înşire lumina pe drum... printre coloşi de piatră...
Altfel, doar noi... cu stâncile
milenare... şi întunericul pădurilor din jur... şi farurile fantomatice, care
măturau şoseaua...
Pe acel drum şi ziua nu poţi decât să te
minunezi de ceea ce vezi... nu şti unde să priveşti mai întâi... şi nu şti ce
să admiri mai mult... Poate doar să mergi cu piruete lente, să aduni
necuprinsul în tine...
Dar acel spectacol, al drumului nocturn
prin Chei... E UNIC!!! UNIC!!!
În liniştea nopţii singuratice, mângâiaţi
doar de lumina caldă a farurilor, intrasem într-un tărâm ireal, dintr-o
dimensiune a Ne-Timpului... în care paşii noştri se pierdeau alene printre
amintiri... Neamintite amintiri... care se străduiau să iasă din poveste... să
ne susure şoapte despre Tărâmul uriaşilor... şi despre cioplitorii stâncilor...
Aici străjuiau paznicii Ceahlăului... şi
ne-au lăsat să trecem prin poveste... ca să se scrie în noi... şi s-o citim
vreodată... dar nu acum, căci n-ar fi cu înţelepciune...
După Chei, am depăşit barajul... imensul
baraj... iar după pod, am tras pe dreapta...
Din tufişuri, o vacă albă bălţată cu pete
bej, s-a itit somnoroasă, trezită de vocile noastre şi de lumina farurilor...
Trebuia să ne mişcăm puţin... Energizasem
şoferii de câteva ore, dar trebuia să ne dezmorţim puţin... sau trebui să
întârziem puţin... căci ceasul nostru trebuia potrivit după ceasul istoriei...
Oarecum învioraţi, am pornit la drum.
Serpentinele solicitau atenţie şi ţineau minţile active...
Ne apropiam de Palatul Cnejilor, aflat la doar câţiva km de Durău...
Trecuse de miezul nopţii şi noi eram pe
drum din dimineaţa precedentă...
Parcă pluteam într-o altă realitate...
Mirajul transei nu doar pe noi, ci şi maşinile şi întreaga natură...
Era un flux ireal... Al unui alt tărâm...
Consumam baterii întregi cu energizarea
celor trei şoferi... Şi totuşi corpurile noastre pluteau într-o transă...
Iar apoi a apărut... din întunericul de
nepătruns... călare pe un cal murg... câteva sclipiri ale lunii s-au oprit pe
fireturile tunicii de un albastru
electric...
Era 5 august... dar el purta o căciulă de
blană cu pană prinsă cu ceva rotund şi lucitor... încălţat cu cisme... iar
hainele albastre arătau ca satinul – pantalon mai larg pe picior şi bluzon
cusur cu fireturi aurii... cu brandemburguri de-i brăzdau pieptul...
A privit la noi... I-am surprins ochii
negri privind calm, pe drumul lui fără oprire...
Calul liniştit nu a schiţat niciun gest
de teamă văzând maşinile... nu a nechezat... nu s-a cabrat... doar a mers...
liniştit... drumul pe care îl străbate de
secole...
Eu eram în prima maşină pe locul de lângă
şofer. Iulia şofa, dar nu a văzut decât calul... pe care l-au mai văzut vreo
două fete...
Doar Violeta, din maşina trei, a mai
văzut şi calul şi călăreţul... Pe ea venise s-o vadă de peste timp... ...eu
l-am văzut pentru că puteam să văd lumea lui...
...Iar atunci nu m-i s-a părut deloc
nefiresc să-l văd... căci sufletul simţea că suntem în lumea lui... dincolo de
hotarul vieţii... a vieţii cunoscute de noi, oamenii...
Am continuat drumul şi la cazare am
poposit pe la două şi jumătate noaptea...
Din acel moment, Gary a început să devină
„Cineva”...
-„Mă ajută şi pe mine „cineva” la
bagaje?”
Iar el, dragul de el, singurul băiat al
grupului, a ajutat ori de câte ori a fost nevoie de „Cineva”, cât a stat în tabără...
Ne-am cazat, spălat şi culcat în grabă.
Era deja 6 august, Ziua Ceahlăului, la care cneazul călare venise... din lumea lui
de acum... să participe, ...ca-n fiecare an... cinstind sacralitatea Sfântului
Munte al Dacilor...
Dimineaţa la 5, trebuia s-o pornim spre
Toaca, semeţul vârf al Ceahlăului, de care se anina Piramida de Lumină...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu