PIRAMIDA DE LUMINĂ

                                    

Ar fi fost mult prea mult, mai ales pentru şoferi, să se trezească după o oră şi puţin de somn. Şi totuşi, Nico, şoferiţa maşinii doi, s-a trezit să urcăm pe Toaca.

Eram cinci fete: Cristiana, Nico, Violeta, Roxana şi eu. Am pornit prin pădure, pe lângă pensiune. Întunericul începea să se destrame, ca o ţesătură uzată... Aveam lanternele aprinse şi vorbeam între noi, poate uşor mânate de grija că ar putea fi animale sălbatice prin jur... Dar le trimiteam intens iubire... Trimiteam iubire întregii păduri... şi muntelui...

Şi apoi am observat că nu suntem singure...

Grupuri  mai mici sau mai mari de oamneni traversau pădurea în drum spre Toaca... Zeci... apoi sute de oameni... care se pregăteau pentru miracolul naşterii Pramidei Luminoase pe Toaca... când chipul muntelui se scălda întrţo revărsare de lumină...

Urcau şi preoţii să ţină slujbe pe vârful muntelui...

Din partea tuturor, era o închinăciune cuvenită Muntelui Sfânt...

Am urcat prin pădure, până am ajuns la şosea. Trebuia traversată şoseaua şi continuat drumul prin pădure, pe un povârniş destul de pieptiş, care urca vreo două sau trei ore  şi ajungea sus, pe Toaca. Dar Piramida se vedea şi de jos, din şosea.

Am privit-o îndelung şi am absorbit informaţiile pe care ni le transmitea, apoi ne-am întins pelerinele de ploaie pe jos, în loc de pături, şi ne-am aşezat să medităm.

Acum îmi vin alte aspecte a ceea ce s-a transmis atunci, în meditaţie. Atunci am avut ceva de lucrat şi am fost chiar mulţumită de rezultat. Şi foarte bucuroasă de cooperarea şi ajutorul celor măreţi din lumea nevăzută.

Dar acum, pentru voi, mi-i s-au arătat alte aspecte, pe care se pare că este bine şi pot să vi le transmit.

Am văzut reţeaua de încăperi subterane, conectate de tunele. Am văzut şi reţeaua energiilor de protecţie, care depăşesc pămâteanul, fiind concepută cu algoritmi astrali. De aceea, cei care, cu gânduri impure, vor să penetreze această reţea, dispar... Nu este locul lor în acest cadru sacru... pe care mulţi nici nu îl înţeleg...

Apoi am fost invitată într-o încăpere destul de spaţioasă, unde m-au întâmpinat două vechi spirite prietene, înveşmântate princiar – ea în galben, iar el în albastru, cu robe lungi...

Mă aşteptau să mă conducă pe nişte drumuri, se pare, doar de ei ştiute, la care nici măcar nu se avea acces decât cu scanarea zonei brăţării amândorura...

Îmi arătaseră clipe de istorie... clipe de răvăşitoare suferinţă... de năvăliri şi distrugeri, inclusiv de vieţi omeneşti...

Şi mi-au explicat că tare mulţi au căutat „Nestemata Ceahlăului”. Ea trebuia protejată cu orice preţ.

An de an, în ea se înmagazinau toate informaţiile venite prin Piramida de Lumină. În ea erau milenii stocate... şi nu putea fi citită de oricine...

Cei doi s-au aşezat pe nişte scaune  cu spătar înalt, au închis ochii şi s-au conectat la Nestemată.

Urmăream fluxurile lor mentale, care emiteau formele-gând orientate spre Nestemată. Prin acestea, minţile lor se cuplau la planul informaţional al Nestematei, care vibra şi deschisese un flux ampli, alb, cu care se conecta la Piramidă.

 Ceea ce urma să recepteze Piramida, din astral, urma să se înmagazineze în nestemată.

Simultan, cei doi transmiteau informaţii în astral despre situaţia de pe Pământ, pentru a solicita ajutorul fiinţelor luminoase din întregul spaţiu galactic, în legătură cu evenimentele planetare care urmau să se producă, dar şi cu interferenţele nebinevoitoare, atât terestre, cât şi astrale care se prefigurau.

Răspunsurile veneau apreoape sincron cu întrebările lor. Totul se derula cu o viteză pe care mintea noastră de acum nu o poate urmări.

Capacitatea noastră cerebrală este încă limitată, la acest început de an 2013, când eu scriu aceste rânduri.

Ştim că este doar o etapă şi că, pe măsură ce ne creşte nivelul vibraţional, ni se vor amplifica exponenţial capacităţile cerebrale. Deja acest lucru a început să se întâmple şi este bine să lăsăm, fără  teamă, ca aceste procese să se deruleze în creierele noastre.

El se va derula până când vom ajunge să ne folosim întreaga capacitate cerebrală, şi aceasta va genera posibilitatea de a face, în mod firesc, ceea ce acum ni se pare paranormal, dar şi mai multe decât ne putem noi închipui acum.

Urmăream cu aviditate procesul care se derula în faţa ochilor mei de lumină. Prindeam frânturi de imagini, la câteva secunde, în timp ce creierele lor emiteau şi primeau cu o viteză fantastică milioane de fluxuri informaţionale. Se procesa o cantitate uluitoare de informaţii!...

...În timp ce eu, aşa cum se mai întâmplase şi în alte dăţi, preluam mai mult, ca să pot procesa după ce se termina informaţionalizarea. Şi să pot conştientiza anumite informaţii doar atunci când vor fi necesare.

Trăind în mijlocul lumii, cu interferenţe informaţionale şi vibraţionale de toate felurile, este destul de dificil să se păstreze o puritate totală a gândurilor.

Sigur, tindem spre aceasta, când conştientizăm importanţa acestui aspect, dar... încă suntem într-o lume aflată în frământări... ele se vor soluţiona... multe dintre ele sunt gata rezolvate... altele se rezolvă acum... procesele sunt rapide şi intense... şi se schimbă faţa lumii în fiecare secundă... în BINE!

Viteza cu care se făcea schimbul informaţional era generată şi de necesitatea de a se încadra în timpul cât Piramida de Lumină poposea pe Ceahlău. Canalele de comunicare erau foarte înalte vibraţional şi protejate corespunzător importanţei lor, de orice interferenţe energetice, care ar fi încercat să acceseze anumite fluxuri informaţionale, c să preia informaţii din acest sector, dar şi faţă de cei care ar fi dorit să insere altceva decât ADEVĂRUL în aceste fluxuri.

De altfel, nici nu se putea acest lucru, căci s-ar fi dizolvat temerarii unor astfel de încercări.

Din fluxurile sesizate, am observat că aceasta era una dintre protecţii. Funcţie de forţa de intruziune dezvoltată şi de intenţia din spatele unei astfel de acţiuni sinucigaşe, se topeau... adică dispăreau... programele de viaţă ale ... temerarilor, cum le-am spus noi, dar şi ale celor care iniţiau astfel de proiecte cu scopuri negative, dar se putea merge până la a se dizolva programul de viaţă al neamului celor care se aflau în spatele acestor misiuni...

Evident, tentaţia puterii era mare. Şi a fost întotdeauna mare. Şi este în continuare!...

Au apărut fluxuri explicitative pentru mine, care mi-au amintit cum a fost sprijinită Unirea din 1859 şi condiţionarea ca 300.000 de persoane din neamul evreu să primească cetăţenie română, pentru că era (şi mai este încă), programul ca Moldova să fie patrie pentru evrei, aşa cum Oltenia trebuia să fie pentru ţigani... 

O legătură importantă, între două neamuri ce au traversat epocile şi spaţiile geografice împreună... şi nu degeaba aşa... Şi au lăsat mereu în urma lor multe lucruri ...neplăcute... ca să zicem drăguţ...

Dar de la care am avut cu toţii de învăţat multe lecţii şi de „aşa DA”, dar şi  foarte multe de „aşa NU”. Lecţii de care aveam nevoie...

Evident, mai erau şi sunt şi alţii care doreau şi doresc puterea... De aceea şi sunt atâtea stagnări în traseul politic, unde se întâlnesc toate interesele şi fiecare vrea să tragă spuza cât mai mult pe propria turtă...

Oricum, ceea ce nu au înţeles anumite categori de... oameni, căci au chip de oameni, este că sunt şi lucruri care îi depăşesc cu mult... şi nici puterea,  nici bogăţia materială excesivă, nu aduc nemurirea...

Şi nici lupta pentru ele nu aduce nemurirea...

Şi ei sunt la fel de muritori ca şi ceilalţi...

Iar cei care intră în conflict cu aceste programe de protecţie, sunt mai muritori ca alţii (dacă putem spune aşa), căci le dispare programul de existenţă...

Dar aceasta este propria lor alegere...

De altfel, NIMIC din forma fizică nu rămâne în vecie... oricât de multă frică de moarte sau de distrugere se manifestă în plan material...

Urmăream schimbul de fluxuri între cei doi străbuni şi Nestemată, ca şi canalul dintre Ea şi Piramidă.

Am surprins imagini din galaxie... dar şi de pe Pământ... prea multe jocuri de interese... mult prea multe... şi iluzorii toate!!!

Mă uitam cum nivelul tehnologic foarte înalt nu reflectă şi un nivel de evoluţie neapărat înalt...

Oricum, primul este o creştere accentuată Yangului, adică a energiei masculine, iar celălalt, spiritual, al Yinului, adică a energiei feminine... Fără vreo undă de misandrinism, căci e o mare limită, ne aminim ce spuneam în Cartea Trecerii, că centrii energetici inferiori, aşezaţi în partea de jos a Sushumnei, canalul energetic paralel cu coloana vertebrală – sunt polarizaţi masculin, iar cei trei superiori, sunt polarizaţi feminin; al patrulea, interfaţa, este dublu polarizat.

Legic, am traversat un patriarhat, în care au fost exacerbate pornirile masculine, pentru ca acum, în matriarhat, să se manifeste mai amplu cele feminine.

Nivelele superioare ne vor aduce ieşirea din dualitate, în primul rând la nivel conceptual.

Urmăream în continuare fluxurile prin care informaţiile treceau cu mare rapiditate.

Ce surprindeam eu era o parte infimă din ceea ce se transmitea. Cu siguranţă nici nu puteam mai mult, căci nu ducea structura mea, în primul rând cea cerebrală. Dar nici nu doream să cunosc decât ceea ce mi se permitea. E mult mai protectiv să nu ştiu prea multe, atâta timp cât sunt în lume...

Ce va fi de aflat, se va afla la timpul potrivit!...

Schimburile trebuiau să se deruleze în timpul celor patruzeci de minute, iar ele se scurgeau rapid.

Am văzut cum, la finalul timpului de comunicare, pe canalul informaţional dintre Piramidă şi Nestemată nu mai circulă informaţii, dar nici spre şi de la cei doi străbuni spre Nestemată.

Destul de rapid se estompau canalele de comunicare, care apoi au dispărut.

Atunci am văzut că în Nestemată existau mai multe ... fişiere... comunicări... decât cele anuale, când se conecta cu Piramida de Lumină. Am văzut şi stringurile cu cei doi străbuni şi antecesorii lor. Ei se conectau ori de câte ori era necesar. Transmiteau informaţii, dar şi accesau din acest flux soluţii sau sugestii procesate cu vasta experienţă înmagazinată în Nestemată.

Oricum ea era setată să analizeze ţinând cont de Legile Universale, pentru a nu leza niciun sistem viu.

Una dintre Legi se referă la dreptul la viaţă al tuturor sistemelor vii. Şi la cel de a învăţa, aşa cum a fost concepută Creaţia, prin implicare directă – fie pe calea experienţială, fie prin conştientizare şi analiză, observare,  participare la ajutor sau lăsându-se în grijă Divină, când se topesc orgoliul, Ego-ul şi Liberul Arbitru.

Aici, pă Pământ, chiar şi printre cei treziţi există tendinţa de a nu respecta Viaţa. Dar nu neapărat din răutate, ci din neştiinţă, din necunoaştere.

Nu am fost crescuţi să observăm şi să înţelegem viaţa din jur, ci să ne încadrăm în anumite sisteme sociale, formate departe de natură sau care nu ne permit impul de studiu real al vieţii, prin propriile simţuri şi percepţii.

De aceea este greu să asimilăm ideea că Pământul este o fiinţă vie... s-o asimilăm în suflet şi să tratăm Pământul cu iubirea şi grija de care are nevoie orice fiinţă.

Îi ciopârţim trupul şi îi schimbăm aspectul după bunul nostru plac, că aşa ne dictează interesele noastre. Poluăm totul cu inconştienţă, fără să ne gândim vreo clipă la generaţiile care vor veni după noi...

 Şi, dacă o fac neamurile care şi-au şters programul de viaţă e problema lor, dar transmit aproape tuturor acest mod distructiv de ... existenţă, căci nu-l putem numi cu sinceritate... „VIAŢĂ”...

Ce fac ceilalţi, e iar problema lor personală... dacă alegerea e tot distrugerea, se raliază la acelaşi program autodistructiv...

Genetica a strudiat dacă există vreun genom al autodistrugerii, însă nu a găsit. Şi totuşi, există, dar altfel formulat: există o limită în graniţele căreia ne putem manifesta. Ce tinde să depăşeasă limita, intră în zona de autodistrugere. Evident, cu intensităţile proporţionale cu intenţia.

 Alt mod de a afecta entitatea Pământ, care este practicat de mulţi dintre cei care lucrează cu energiile, este de a trimite cele negative în pământ, devenind părtaşi ai celor care au creat programele negative, pe care le vehiculează cei care, de fapt, îşi doresc să le neutralizeze.

Soluţia este ştergerea programelor transportate de energie, NU aruncarea lor în pământ, considerând că ştie Pământul ce să facă cu ele...

 Păi oricum îi trimitem mereu negativitatea din gândurile, vorbele şi faptele noastre spontane sau nu; mai trimitem şi necurăţiile rezultate în urma curăţărilor energetice?

Adică, nu facem curăţări energetice, ci doar vehiculăm programele negative, chiar dacă sunt create de alţii... Şi le mutăm dintr-o structură vie în alta... ca efectul să nu fie doar pentru fiinţa afectată... (şi indirect pentru tot ceea ce există), ci să fie pentru întreaga planetă (afectând mult mai rapid şi la scară mai mare cât mai multe sisteme vii...

Sau: apar boli, care sunt semnale de alarmă că ceva nu este în regulă din ceea ce facem, gândim, spunem...

Iar noi luăm boala din cineva (un om, de regulă) şi o trimitem în altă structură vie... omorând-o pe aceea... (că, de frica morţii proprii, de care vrem să scăpăm, facem aceasta)!

Sau: programul nostru deviaţă se apropie de final (căci tot ceea ce are un început, are şi un sfârşit), iar noi nu acceptăm, ne este aceeaşi frică de moarte şi luăm viaţa unui alt sistem viu s-o implementăm în propria noastră structură (sau apelăm la cine o face, pe bani foarte mulţi)...

Dar nu ne învăţăm lecţiile de viaţă, nu ne rezolvăm problemele, NU EVOLUĂM,  ci, de fapt, fugim de viaţă, chiar şi atunci când, paradoxal pentru gândirea noastră,  credem că luptăm pentru viaţă...

Cu sigranţă, sistemele afectate, cărora li s-a luat viaţa, vor tinde către echilibrare, căci aşa suntem setaţi!, şi vor întoarce programele, luând înapoi ceea ce li s-a luat...

Deci este doar o amânare, adesea foarte costisitoare, care face rău şi propriei structuri, dar şi celei afectate...

Altfel, este doar o problemă de alegere... un mod de a trăi şi experimenta... care generează urmările specifice gestului, nu altui program...

Facem alegeri, pe care ni le asumăm prin însăşi construcţia programului de viaţă implementat în fiecare structură vie. NU avem cum sau unde să fugim...

Dar putem începe să înţelegem felul în care este concepută Creaţia, care nu are moarte!!!

Ceea ce numim noi „moarte” este doar o trecere de la un stagiu de viaţă la altul... şi oricum ne întoarcem să ne terminăm de învăţat lecţiile rămase neterminate...

... Şi le reluăm până le terminăm, oricât de mult fugim de ele...

CREAŢIA nu e haotică, ci PERFECTĂ!!! ŞI EVOLUTIVĂ!!!

Iar acum a venit timpul să învăţăm aceste lucruri! Dacă alegem să facem aceasta!... căci, în ultimă instanţă, noi alegem!...

Mi-i s-a mai arătat un flux: cel legat de dependenţe...

Cel mai adesea, când ne rugăm la Dumnezeu, cerem ceva... ceea ce credem noi că avem nevoie... cerem soluţii, ajutoare, rezolvări... e modul de comunicare cu Dumnezeu cel mai frecvent întâlnit...

De regulă, ceea ce cerem, aceea şi primim, mai devreme sau mai târziu... pentru că reprezintă alegerile pe care le facem...

Şi nu de puţine ori, atunci când primim, mai ales dacă a trecut ceva timp de la lansarea cererii (că se împlineşte în funcţie de puterea şi claritatea intenţiei noastre), să uităm că am cerut şi am primit un ajutor (de la partea Divină din noi, care lucrează cu şi pentru noi)... dar... uităm să mulţumim...

Iar când nu primim ajutorul, ne cam înfuriem... aşa... pe Dumnezeu... fără să căutăm explicaţia sau soluţia...

Flux după flux se derulau şi creau imaginile...

Şi am văzut şi un exemplu: să fim noi, fiecare dintre noi, cel căruia i se cere fără limită... iar cel care cere... dezvoltând dependenţă faţă de cel căruia îi cere... nu face niciun efort pentru a-şi învăţa lecţia...

Cam cum e?

Şi cum reacţionăm?!

Şi care este ajutorul real pe care îl putem da?

Dacă dăm cuiva, într-o zi, un ajutor, pentru că îl cere... şi vedem că, într-adevăr, are nevoie de ajutor... asta e bine...

Îi dăm ajutorul, pentru că l-a cerut, deci a înţeles că are nevoie de el...

Nu dăm ajutorul fără să fie cerut, pentru că împiedicăm persoana să-şi înveţe lecţia pe care o are de învăţat... Dacă noi îi dăm gata rezultatele, nu ştie cum să ajungă la ele... Iar în propria structură, chiar dacă se înscriu rezultatele noastre, nu sunt ale celor care au nevoie de ele, ci ale noastre... şi DOAR pentru noi sunt valabile!...

Iar persoana pe care noi „am ajutat-o” va trebui să-şi ia lecţiile de la început, consumând timp şi energie, pentru că, oricum ar fi, mai încet sau mai greu, de prima sau a o mia oară ivită o lecţie, ea nu dispare până când nu este învăţată.

Şi unui computer, dacă are o setare, la o anume comandă a noastră va răspunde la fel şi dacă dăm comanda de cincisute de ori sau doar o dată. Şi în acest caz avem de făcut un efort de conştientizare, de lucru cu noi, de apelare a unui bagaj de cunoştinţe de utilizare a computerului şi să introducem schimbarea, iar abia apoi răspunsul lui la comanda noastră va fi altul.

Dar dacă persoana ajutată şi a doua zi e la fel, fără să încerce deloc să se schimbe... să schimbe ceva din situaţia în care este... să caute în sine o cauză a suferinţei... şi să încerce să rezolve cumva... şi cere iarăşi ajutorul... e ca şi cum vrea să mănânce „peştele pescuit de altul” (dar despre care nu ştie cum se pescuieşte, deci nu ştie cum să obţină ceea ce-şi doreşte)...

Dacă un copil este la şcoală şi are teme – să spunem la matematică – teme pe care nu ştie să le facă, poate să ceară ajutorul părinţilor. Şi e firesc s-o facă! Problema este cum înţelege părintele să dea ajutorul: îi explică copilului problema sau exerciţiul, îi dă exemple... îl face să înţeleagă cerinţa şi modul de lucru... ...sau îi rezolvă problema şi îi dă rezultatul să-l treacă direct în caiet... lucru care se întâmplă mult pea frecvent şi pentru care nu este copilul vinovat...

Dacă procedează în al doilea mod, da!, cu siguranţă, scriind după dictare, sub ochii părintelui, copilul va avea tema făcută şi se va duce la şcoală cu tema rezolvată.

Dar copilul nu va şti cum se rezolvă tipul respectiv de probleme!

Deci, când va avea probleme similare, poate la şcoală, la lucrări de control sau teze, el nu va şti să le rezolve... şi părintele, care i-a răpit dreptul de a învăţa şi a se descurca sigur, nu va fi acolo, alături de copilul său...

Şi mai este un aspect: poate că felul în care a fost transmisă informaţia de către profesor, nu a fost cel mai clar. Dacă, din toată clasa unul vine cu tema rezolvată cu ajutorul părintelui, iar restul nu a înţeles cum se rezolvă, profesorul are datoria să reia subiectul şi să-l predea mai altfel, ca să poată fi mai bine înţeles. Dar dacă toţi au temele făcute de părinţi sau de meditatori, nici profesorul nu-şi dă seama de măsura nepriceperii sale de a transmite lecţia clar, ca să fie înţeleasă, nici copilul nu va şti să rezolve singur problema.

Şi este denaturat să se ducă copilul la şcoală (să se umple de frustrări, că nu e capabil să înţeleagă sau să îşi însuşească lecţiile şi să propage minciuna învăţatului bine, pe note luate pentru temele rezolvate de părinţi sau copiate de pe net)!

 Pentru astfel de situaţii, putem să mergem noi părinţii la şcoală, să învăţăm din nou materia de şcoală, cu noutăţile introduse şi să lăsăm copiii să se bucure de copilărie, că tot nu au nevoie să înveţe, de bine ce le dăm noi totul!!...

Şi îi deprindem că li se cuvine să primească!

Iar când nu primesc, de regulă, începe calvarul!!...

...pe care ar trebui să ni-l asumăm, căci noi l-am creat dându-le „peştele” şi nu „undiţa”...

...şi luându-le dreptul de a fi independenţi, de a se descurca singuri...

Facem asta de multe ori datorită frustrărilor noastre, a nevoii noastre de a fi valorizaţi, de a „primi note mari”, pe care, poate, nu le-am primit când a fost timpul nostru de şcoală...

Tot aşa, din frustrare, ajungem şi să le cerem copiilor să împlinească visele noastre, visele pe care noi înşine nu le-am materializat, din varii motive...

...sau să continue profesiile noastre... pentru orgoliul nostru, nu ca urmare a înclinaţiilor, aptitudinilor şi talentelor lor...

În acest fel, perpetuăm o stare de neîmplinire, de nemulţumire, care se amplifică şi denaturează comportamentele şi mai ales, pornirile curate ale sufletelor noastre şi ale celor din jurul nostru...

Imaginile se succedau... nici nu apucam să înţeleg întregul mesaj al fiecăreia, că apăreau altele... şi altele...

Apoi mi-a apărut chipul unui bărbat... din timpurile noastre... înconjura de oameni care îi tot cereau  ajutorul... îi cereau mereu câte ceva... fără să se gândească vreo clipă dacă el putea sau nu să dea... sau dacă trebuia să dea... sau dacă este dispus, fizic, psihic... dacă este în starea cea mai bună, ca să dea în exterior...  deja îl hărţuiau... nu se gândeau niciodată la el,... ci doar la ei!... numai la ei...

...iar după ce luau, consumau şi se puneau pe aşteptat, să primească iar...

...şi reluau acelaşi stil,... de victime – care nu ştiu,... care nu pot,... care nu găsesc soluţii,... că sunt fiinţe neajutorate,... deşi... erau la fel ca şi bărbatul căruia îi cereau...

La un moment dat, bărbatul a înţeles că în acest fel nu îi ajută pe ceilalţi... ci că trebuie să îi determine să se descurce singuri... să îi îndrume şi să îi lase să înveţe lecţiile, ca să poată să se descurce singuri...

Atunci au început să-l hulească...

Nu vroiau sfaturi... nu vroiau îndrumări... nu credeau că se poate realiza ceva cu o altă concepţie... sau atitudine... nu considerau că este necesar să se schimbe... şi să se străduie pentru propria viaţă... şi evoluţie...

...pentru că nu fuseseră deprinşi aşa!...

...pentru că însemna o schimbare mult prea mare, un travaliu mult prea greu de dus... şi nici nu era sigur că vor reuşi... căci nimeni nu le garanta reuşita... cidoar încercarea...

...şi renunţau...

...era mai uşor să ceară, insistent, dependent, că o făcuseră şi funcţiona...

...o să-l acuze pe cel căruia îi cereau...

...o să-l critice... o să-l vorbească de rău... o să-i vorbească urât... vor face tot ce ştiu sau pot, ca să-l determine să le dea în continuare...

Următoarea imagine, era a morţii câtorva dintre cei care cereau... şi se întorceau în următoarele vieţi,  cu lecţii mult mai grele, să o ia de la început... cu aceleaşi probleme... cu aceleaşi suferinţe...

...doar că,... bărbatul,... care înţelesese cât valora pentru ei,... cât şi cum să îi ajute în mod real, ... nu mai era cu ei... urcase nişte trepte pe scara evoluţiei... puţine şanse mai aveau să se regăsească... dar pentru aceasta, trebuiau să muncească şi ei cu ei înşişi... şi să urce acele trepte... evident, doar prin forţe proprii,... căci altfel nu pot fi urcate...

Ceea ce citisem în fluxurile mobile, dădea foarte mult de gândit...

Societatea avea două mari loturi reprezentative: cei cu potenţial victimal, lotul majoritar şi agresorii – care aveau nevoie de victime!... de aceea le creaseră!...

Prea puţini erau cei eliberaţi...

Dar mesajul Nestematei era că numărul lor va creşte... se trezesc tot mai mulţi oameni... şi învaţă să trăiască...

Efortul străbunilor a avut sens continuu...

Acum capătă şi contur...

A sosit vremea!!!

Am ieşit din transă chiar mulţumită. Erau ani de muncă în urmă... care nu fuseseră în zadar...

Ieşind toate din propriile meditaţii, am povestit şi am plecat spre pensiune, pe acelaşi traseu, prin aceeaşi pădure, pe care acum o simţeam deja familiară...

După aprovizionare şi micul dejun, am hotărât să ne întoarcem pe Cheile Bicazului, să le vedem şi ziua...

Spectaculos!...

Fetele se întrebau cum am mers noi noaptea pe acolo... Sau dacă am fi mers ştiind cum arată traseul...

Cu siguranţă am fi mers, la fel de protejate şi ghidate cum porniserăm...

Ne-am oprit şi la cules de mure şi la făcut de poze, iar Ioana a filmat tot drumul, încercând, printre exclamaţii de uimire, să prindă cât mai multe detalii de pa ambele laturi ale drumului.

Ceea ce văzuserăm noi noaptea ca nişte căsuţe născute din stâncă, erau magazine cu produse mai mult sau mai puţin tradiţionale, cu care turiştii erau îmbiaţi, să-şi amintească de Ceahlău şi de Cheile Bicazului.

Trist era că, pe un leu, se vindeau flori de colţ...