Una dintre fete, Mariana, povestea că a fost la Balcic să viziteze Castelul Reginei Maria. Celelalte fete şi-au exprimat dorinţa de a merge să-l vadă şi ele...
Şi aşa s-a născut ideea de a porni drumeţiile acestui an, spre finalul lui mai...cu vizitarea Castelului de la Balcic, al Reginei Maria...
... o fiinţă care şi-a adus contribuţia la Marea Unire din 1918...
... poate că nu am început degeaba cu o încărcătură spirituală atât de importantă şi profundă pentru Ţară... ţara care e moştenirea noastră de la străbuni... cu atât de multe daruri lăsate... că nici nu le putem cuprinde... dar din care vom cunoaşte împreună ceva mai multe, parcurgând aceste drumuri între prezent şi adevăratul trecut...
Era un mai ploios... care sună parcă ciudat... după seceta de peste vară...
Ne-am rugat să avem o zi optimă pentru vizitarea castelului. Şi aşa era... Nici cald,... nici frig,... ci tocmai potrivit pentru o zi de mai...
Iar ploaia... să ne lase să vizităm castelul.
Şi ne-a lăsat...
Am pornit de dimineaţă, cu autocarul. A fost îmbucurător ce frumos ne-am adunat, chiar mai înainte de ora stabilită, vădind respect pentru ceilalţi, dar şi dorinţa de a merge împreună în această drumeţie.
Am avut şi daruri... mere... dulciuri şi apă... şi câte o carte menită pentru prosperitate... inclusiv pentru călătorii... care s-au şi materializat cu multă bucurie...
Ne-am asezat fiecare pe locurile stabilite, după compatibilităţi.
Drumul a fost frumos şi liniştit; singura problemă a fost toaleta, că găseam benzinării doar cu o singură toaletă şi se stătea mai mult...
Şi a mai fost o problemă: la vamă... Şi recomand să se înveţe din greşeala noastră... Balcicul aparţine Bulgariei acum, conform ultimelor protocoale... deci, pentru a intra în Bulgaria este necesar fie buletinul fie paşaportul... valabil!... Iar la noi a fost un paşaport expirat şi cineva nu a putut trece... Şi-a petrecut ziua în Vama Veche... frumos... dar nu pentru ce se pregătise... mai are de crescut să treacă vama?!...
Parcarea de la Balcic era înţesată de autocare şi autoturisme... Oamenii roiau peste tot... în pas de plimbare... la întâlnire cu trecutul regal... dar mai ales, cu grădinile minunate ale castelului...
Între munţii de calcar şi mare... ascultând foşnetul pomilor şi cântecul mării... îngânat de un arcuş neobosit...
...castelul, mângâiat de pletele soarelui... se remarcă prin arhitectură... şi solitudine...
Veniţi dintr-o lume a vilelor opulente... crescute aproape din garduri de fier forjat... respirând mireasma de praf a caldarâmului necurăţat... şi aerul poluat de stilul nostru de a gândi... înconjuraţi de o natură pe care nu o mai observăm... dărămite s-o mai şi iubim... din care distrugem... căci nu-i simţim durerea, care e a noastră, de altfel...
...castelul unei regine... ni se pare prea mic...
Un mic castel, zbicit de vântul mării,... Priveşte solitar în geana depărtării... Cătând în vaste zări iubirea, Ce-i împlineşte lui menirea...
...dar e pus pe soclul teraselor îmbogăţite cu magnificele grădini, îngrijite cu dragoste... pline de culoare... şi de combinaţii inspirate de aranjamente... poate prea riguros trasate... prea perfect, într-un peisaj ciobit de stâncile albe... şi verdele brazilor... în sunetul spart al valurilor risipite pe tărm... şi-n mirosul salin al sărutului mării...
...simplitatea interiorului alb, atrage spre pacea sufletului... chiar şi pe cei veniţi din tumultul cotidian...
...simboluri, ce se regăsesc ici – colo, pierdute din contextul lor iniţial... mărşăluiesc tăcut spre viitor... desprinse din negurile unor timpuri tare vechi...
...şocant de scurt pelerinajul prin micul castel... cu sute de paşi frământaţi între timpuri... căutând portalul spre lumea artei, ce-a vieţuit în acest peisaj alb şi marin...
...paşi vioi ce boncăluie spre terasa mărginită de balustrade din lemn sculptat...
...şi tiara, cerută de Ioana... şi împletită în patru, din două eşarfe colorate, îndoite, să facă patru şuviţe...
...apoi, fiecare din noi, pe tronul reginei, cu tiara din eşarfe colorate pe cap... pozând în posturi mai mult sau mai puţin regale... în căutarea unui rol nedorit dintr-o poveste trecută...
...un flăcău cu plete... primind tiara pe cap... şi închinarea unei vasale şugubeţe...
...zâmbete şi râsete... şi bucurii de copii mari... ce pot să râdă fără cenzură... într-o joacă nevinovată pe un ţărm de mare... neagră... dar vie... şi cunoscătoare de taine... pe care nu le povesteşte oricui...
...căci nu stă la taifas cu cei cu inima închisă... sau cu memoria prea scurtă să-şi amintească ziua de ieri...
...vorbeşte de un tărâm străbun... de-o patrie tracă... condusă de viteji... şi mereu trădată...
...vorbeşte de mirajul împreunării cu Cerul... şi de cântecul nemuririi... transmis de Zamolxe, Zeul...
...vorbeşte de leagăn de viaţă... pe maluri de apă ce se prăvale în mare... vorbeşte de lutul, spălat de milenii şi ars...
...vorbeşte de tracul vechimii... şi de pelasg... şi de atlant...
...Dar cine să stea o secundă...s-asculte şoaptele mării?!...
...Şi cine să creadă o iotă... din vechi şi nescrise istorii?!...
...Şi-apoi, chiar şi cine le-aude... ce poate face cu ele?!...
...Vechi mărturii triste şi nude... pierdute dintr-o salbă de stele...
...Unii dintre noi se bucurau de valurile ce le mângâiau picioarele desculţe... alţii îşi duceau paşii romantici pe sub arcade de arbori... alţii ascultau glasul sfâşietor al mării... ce-şi plângea neputinţa de a rescrie istoria... sau de a încremeni în tăcere, să nu mai înghită atâta amar...
Povară... tristeţe... mâzgăleală în suflet... durerea necinstei ce-a înfierat mii de destine...
...De ce oare trădare?... Şi furt de iubire sub formă de galbeni?... Căci nu poate duce bolnava inimă ...iubirea Divină... ce se revărsa cu belşug peste glia mumă...
Dar oare, de n-am fi uitat... din ce stele ne tragem... ce-am mai fi avut de învăţat... în acest neam de oameni?!...
...Câteva clipe pierdute... scufundată în spaţiu... şi-n trecut de genuni... ascunşi după eoni înşiraţi pe tăciuni...
...ca să vezi Nemurirea! Şi sclipirea de viaţă ce se ramifică în corolă...să-şi afle forma aievea... cu un bob de rouă... pierdut în întunecime... ce-a pornit căutarea... din nou spre Lumină...
Drum înlănţuit... de care ne ogoieşte Uitarea... să nu-l simţim cum ne îngrădeşte... căci orice zbatere e inutilă... urmăm, fără abatere, aceeaşi poveste...
Încă nici marea n-a învăţat să renunţe ... la frământarea ce-o mistuie-ntr-una...
...şi ea, cu măreaţa-i înţelepciune... încă mai crede şi mai speră-n minune...
...Şi se zdrobeşte să spună care-i tiparul... care-i matricea pentru Devenire... crezând că şi pentru noi acesta e scopul... şi transformându-se în oglindă de nemurire... a sufletului nostru, pentru care-i stins focul...
...Ce-ar însemna ca glia străbună... să se zdrobească-n mii de cioburi de lut???!!!...
...E ceea ce încearcă cel rău să ne răpună... dar n-a reuşit-o nici cel mai slut...
Paşi peste drumuri ce uită emoţii... şi călători între dimensiuni... ce folos să legăm de noi goţii... şi dacii... şi geţii... şi tracii... şi atlanţii din alte lumi???...
Întrebări fără răspuns la pragul dintre lumi... dar împreună, poate le vom găsi răspuns... căci mergem pe spirala Cunoaşteii Divine... venind dinspre-n-afară, spre Spiritul din Sine...
Clipe de poveste şi paşi petrecuţi în suflet... de traci ce-şi regăseau paşii de altădată...
Încep trezirile!!...
Cu sclipiri indecise... cu convingeri adânc săpate în fiinţă... cu speranţe şi semne de întrebare... dar, Treziri!
Necesare treziri!...
Şi-apoi paşi ce se îndreaptă spre casă... după un prânz la margine de poveste a mării... şi-un ţipăt de pescăruş...
„Noi ne-am iubit prin alte constelaţii...”
şi-un ultim cânt al mării... ce plângea o iubire-iubire, dar netrăită iubire...
Cu paşi timizi ne-am avântat în zare...
În zborul magic printre stele...
La ani-lumină depărtare,
Să întâlnim iubiri rebele.
În clipa sfântă-a regăsirii
Născuţi din nou, după milenii,
Ne-a tulburat minunea firii,
Ce răzbătea dintre vedenii...
Cu amintiri din Căi Lactee
Şi dulce clipe de iubire,
Ne-om întâlni într-o poveste...
Mai dincolo de nemurire...
Continuând parcă plânsul unor suflete pereche... dar nepereche, pe drumul de întoarcere ploaia a plâns durerea tuturor iubiţilor şi a iubirilor lor frânte...
Ca ogoiţi, să mergem mai departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu