Fizic, mergeam pe şosele cât se poate de reale spre o ţintă anume, parcă mai spre nord, dar eu mă atârnasem de cerul ăla gigantic unde se dădea chiar pentru mine o sărbătoare de bun-venit. Zâmbeam – prosteşte ar fi spus lucizii – şi nu-mi mai trebuia niciuna din bătăliile lumii ăsteia de jos pentru că pricepeam că-s liberă irevocabil de verdictele ei.
Ştiind de-acum că-s mereu prinsă într-un dans perfect pe
sus, mi-am zis că-i tare fain că am ocazia să îl învăţ şi pe Pământ. Nu-i rea
deloc amnezia de oameni; aşa ne suntem singuri profesori şi elevi: cel de
dansează deja sus îşi creează paşi înnoiţi jos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu