Despre o vreme când ne-am umblat...

         

          De aceea umblau oamenii cu inima în mijlocul trupului – ca vreodată să înţeleagă.

          Aşa şi eu, de când sunt pe-aici, umblu. Umblu când alerg şi când stau, umblu când vorbesc şi când amuţesc, umblu când visez sau buchisesc matematici. Umblu obosind şi neobosind, căutând hai-hui răspunsuri la de ce-uri care mă însoţesc de la-nceputuri. Iar răspunsurile astea le presimt indicii şugubeţe pe care cumva mi le-am lăsat singură într-un alt colţ de timp pentru drumul meu de acum, ca într-o joacă magică, genială şi infinită care ţinteşte doar bucuria de a fi. Şi noi am cam uitat cum e doar să fii... Deci tot aşa şi eu, ca oamenii dintotdeauna, umblu cu inima după mine - ca vreodată să înţeleg.

          Despre o vreme când ne-am umblat picioarele, capul şi sufletul prin România se vrea, ca start, acest blog. Cât despre mine, cântărindu-mi firea şi nerăbdarea, am ştiut instinctiv de când a pornit ideea asta de la un om bun, că n-am să scriu despre anume locuri şi n-am să ştiu să aduc descrieri obiective pentru raţiuni de cititori exacţi, dar cui va găsi de folos iscăliturile mele pot să îi povestesc deschis despre răspunsurile pe care umblatul prin aceste locuri le-a aşezat, cinstit, în mine.

***

          În haosul timpurilor de acum, şi eu, ca mulţi alţi somnambuli contemporani, m-am aruncat mai întâi în drumuri spre cât mai departe, lăsând amânării călătoriile spre aici. Aşa că prinsă de beţia unor dorinţe împrumutate, recunosc că mai întâi am traversat oceane până să mă primească, la câţiva kilometri de casă, Şinca Veche şi tot ce a urmat după acest start.

          M-am pregătit pentru acest drum cam 30 de ani şi cu asta vreau să zic 30 de ani de experienţe, conflicte, înfrângeri, mânii, îndoieli, amăgiri însoţite permanent de întrebarea salvatoare Totuşi…care-i faza?  Nu-mi e deloc ruşine pentru cei 30 de ani şi sunt foarte dispusă să-mi lungesc ocolul pentru că – poate paradoxal – nerăbdarea în acţiuni mi-o însoţesc cu maximă răbdare pentru ce mi-aş numi parte spirituală. Nici nu-i loc de grabă pentru aşa ceva; am multe mormane de moloz de dat jos de pe mine până să-mi revin la simplitatea aia de început, frumoasă, limpede, puternică şi plină. 

          Altfel spus, drumul ăsta de înapoi prin România sau înapoi prin ce-i mai simplu în mine a început, în sfârşit. Va dura mult pentru că aşa vreau eu să ţină, să-mi fie restul zilelor ghicitori despletite de vânturile din Bucegi, zugrăvite în culori bucovinene, întrebate de copacii de la Blidaru şi – de ce nu? – râse în horinca de Maramureş. Mă prind în dansul ăsta de revenire acasă pe care nu mi-l mai amintesc bine, dar nu-mi fac griji – ştiu că-l voi învăţa din nou, pentru că mi-am lăsat, peste tot şi altcândva, indicii.