Orice Pygmalion poate fi reeducat!

Jubilând printre colţuri de ţară, vedeam de la un loc la altul cum se schimba pictura. Oamenii şi tot ce creaseră în jurul lor erau mereu altfel. Altfel de case, altfel de cărări, altfel de spirit al locului. Altfel în Bucovina, altfel în Maramureş, altfel la Roşia Montană, altfel în Retezat, altfel, altfel oriunde.

Altfel şi în noi când se schimba decorul.

O vreme picturile erau grupate ca după tema centrală a unei expoziţii; apoi, printre copacii care deschideau căile, treceam la alt vernisaj, la altă perspectivă.

Unitate şi diversitate; pe orice palier ele coexistă.

Atunci m-am gândit din nou la oameni, la cât de bine-i într-un suflet care se lasă împletit cu amândouă firele astea: suntem împreună Unul şi Unul e fiecare. O ţesătură pe care trebuie s-o coasem şi s-o desfacem până când învăţăm să respectăm şi să iubim diversitatea celorlaţi faţă de noi, dar şi pe a noastră faţă de ceilalţi. Până când vom elibera (înţelegând-o) greşeala lui Pygmalion...

 

Legenda ni-l povesteşte  pe sculptorul Pygmalion muncind asiduu luni de zile la statuia femeii ideale. Neobosit, a pus în ea laolaltă toate virtuţile pe care femeile aievea din jur nu le aveau. Atât de totală i-a apărut în final sculptura, încât s-a îndrăgostit de ea pătimaş şi iremediabil. Un timp a adorat-o fascinat. Curând însă a căzut în disperare pentru că sculptura fără viaţă nu putea răspunde la căldura iubirii lui: femeia din piatră nu auzea şi nu împlinea dorinţele.

Şi-aşa, Pygmalion nu a reuşit în final decât să-şi creeze frustrare. Urmându-şi unilateral, orbit, aşteptările, i-a putut da femeii perfecte doar formă, nu şi suflet. Şi – ce e de reţinut – iniţial se pornise înflăcărat la cioplit piatra–femeie convins că aşa e cel mai bine pentru toată lumea. 

 

         Adesea ne-am transformat în ţinte pentru proiecte Pygmalion pline de bunele intenţii ale oamenilor de lângă noi. Înainte să blamăm, să recunoaştem că şi noi, la rândul nostru, i-am dat glas aceluiaşi sculptor neinspirat prin sfaturi şi aşteptări către omul de-aproape fără efortul prealabil de a încerca să înotăm, măcar închipuit, cu raţiunea, în apele din el. Fără să-i cuprindem cu adevărat, în înţelegerea şi inima noastră, firea - învolburarea şi liniştea ei. Ca şi cum dragilor noştri încercăm să le plasăm direct sinteza noastră personală la care am ajuns înotând de când ne ştim doar prin apele noastre.

Oferim uneori agasant şi intruziv scurtături, reţete care ne vindecă pe noi. Dar abia tratamentele personalizate vindecă lumea. Şi – ăsta-i războiul inutil la care ne instigă Pygmalion – dintr-o încâlceală a firii care se numeşte orgoliu, ne este greu să recunoaştem că tratamentul personalizat îl poate prescrie un singur medic competent: pacientul însuşi.

Aşadar chiar şi pe cei care vin la noi după reţete de trăit viaţa să-i încurajăm mai bine să le caute în ei. Aşa le suntem cu adevărat aproape, aşa rămânem dibaci, păstrând culoarul nostru şi lăsând loc în jur pentru toată diversitatea care susţine lumea.

 

O diversitate care îşi cere drepturile oriunde. În oameni, în apele din ei, în creaţiile fiecăruia şi în universul care ne curpinde pe toţi, egali în libertatea de a fi noi înşine; faţă în faţă cu armatele de Pygmalioni ale acestei lumi în care învăţăm, printre altele, să ne iubim unicitatea.